Se afișează postările cu eticheta ioan petru culianu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta ioan petru culianu. Afișați toate postările

duminică, 4 iunie 2017

Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic (fragment)






I. P. Culianu despre I. P. Culianu

Fire discretă, poate prea discretă, I. P. Culianu, în cele câteva interviuri date, evită referirile la anumite episoade din biografia sa, momente a căror rememorare nu i-ar fi făcut probabil plăcere. Cu toate acestea, lăsa impresia unei persoane deschise, volubile. nonconformiste. Nonconformist, de o stranietate aparte chiar, părea şi prin atenţia pe care o acorda „ştiinţelor” oculte (această faţetă a personalităţii sale exploatată de diverşi prozatori care l-au transformat pe Culianu într-un personaj iniţiat în ale ocultismului; dacă e să dăm crezare evocărilor, cei din jurul său nu de puţine ori au fost frapaţi de această extravaganţă a firii savantului român). Dar nu despre ocultism e vorba in puţinele interviuri existente cu I. P. Culianu, ci despre istoria religiilor, despre situaţia politică din România, despre literatura română şi, nu în ultimul rând, despre Mircea Eliade.

Primul interviu cu I. P. Culianu datează, din câte cunosc, din 1978, intervievator fiind Gianpaolo Romanato. Tema interviului: condiţia emigrantului (a disidentului, dacă îl considerăm pe emigrant, prin gestul său extrem, un protestatar împotriva unui regim dictatorial; Culianu se considera un exilat – exilul presupunând condiţia de disident –, nu un emigrant: „Exilatul nu e un emigrant. Un emigrant se poate întoarce în ţara lui, noi nu. Emigrantul încearcă să se rostuiască, noi căutăm altceva”). „Intelectualii fug din Est nu atât din pricina constrângerilor politice pe care le comportă regimul, cât din pricina anulării tuturor valorilor spirituale. […] Cel fugit nu e un emigrant care îşi caută norocul, ci un om în căutare de altceva”, afirmă G. Romanato în rândurile care deschid interviul. În România, cele de mai sus ar fi fost contrazise prin argumentul rezistenţei prin cultură, rezistenţă construită pe credinţa că anularea valorilor spirituale nu înseamnă şi anihilarea lor. Din acest punct de vedere, situaţia ar sta în felul următor: o cultură mai mult sau mai puţin underground (nu e vorba de samizdat, cel puţin nu în multe dintre cazurile rezistenţei prin cultură şi nu în toatele perioadele regimului comunist) încearcă să perpetueze anumite valori. În cele din urmă, cred eu, această rezistenţă prin cultură era o iluzie. Puterea politică a ştiut dintotdeauna ce se întâmplă, nimic nu există fără voia ei. Acest tip de rezistenţă era, prin urmare, unul aprobat de putere, ceea ce, într-un fel, l-a invalidat. Culianu intuise acest adevăr. A preferat, în locul compromisului, exilul şi gândirea (într-adevăr) liberă. Despre toate aceste lucruri vorbeşte şi în interviul din 1978:

„Puterea totalitară din ţările comuniste poate genera în cel ce nu i se adaptează două tipuri de reacţii: una este împotrivirea făţişă, cealaltă replierea asupra sa însuşi. Eu unul m-am situat pe acest al doilea versant şi m-am refugiat în misticism, favorizat fiind şi de o perioadă de relativă toleranţă care se instalase în România către începutul anilor 70.”

I. P. Culianu a devenit, la rându-i, într-un final, membru al Partidului Comunist, însă, în ciuda presiunilor Securităţii, a refuzat să îşi toarne colegii. Evoluţia sa profesională şi literară, din acel moment, a devenit incertă. I s-au refuzat articolele. Volumul de povestiri, deja anunţat printre viitoarele apariţii, nu va mai fi publicat. În aceste condiţii, Culianu a preferat exilul. Condiţia de exilat a fost, cel puţin la început, una umilitoare, degradantă. Occidentul se dovedea şi el crud. Nu e de mirare că, în urmă acestor experienţe, Culianu va mărturisi:

„Cred că, în general, cea mai bună putere rămâne aceea care se face simţită cel mai puţin. Aceasta este, pentru mine, definiţia democraţiei şi aş zice că, până în momentul de faţă, Italia este o ţară cât se poate de democratică. Dar trebuie să ţii seama de faptul că problema puterii, care mă preocupă de multă vreme în ceea ce priveşte aspectele-i religioase în sensul larg – respectiv «ideologiile» – nu e o problemă a Italiei, e o problemă universală în spaţiu şi în timp. Şi ţine în special de punctul de plecare la care m-am referit adineauri. Ideea negativităţii puterii nu mi s-a revelat aici, cel mult s-a îmbogăţit cu aspecte noi, mai subtile. A trebuit să trec prin experienţe traumatice pentru tânărul de douăzeci şi doi de ani care eram pe atunci: lagărul de refugiaţi, munca manuală, indiferenţa şi suspiciunea oamenilor. Unele au fost de-a dreptul umilitoare, te rog să mă crezi. Mi-a fost chiar frică, iar frica venea să se adauge sentimentului că m-am rătăcit.”


Fragment din volumul Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic de Raul Popescu (Editura Eikon, Colecția "Universitas", Seria "Filosofie", București, 2017)


Citește continuarea textului aici, în numărul 21, Literomania.

luni, 22 mai 2017

SUMAR LITEROMANIA NR. 20



SUMAR LITEROMANIA NR. 20

Raul Popescu, Ereticul Culianu şi lumea de dincolo (click)
Dorica Boltașu Nicolae, Blocul (click)
Adina Dinițoiu, „A fost Evul Mediu misogin?”. Misoginism şi feminism în Franţa (click)
Radu Paraschivescu, Am fost cândva femeie de onoare și alte povestiri (fragment) (click)
Ezra Pound, Ghid spre kulthură (click)
Veronica D. Niculescu, Golul cel bun. Despre scris și bucurie (click)
Ruxandra Cesereanu, Scrisori venețiene de dragoste (IV) (click)
Radu Niciporuc, O vizită la Jardin des Plantes (click)
Péter Demény, Negarea inocenței (click)
Valeriu Gherghel, Cum arată filosoful scufiilor de noapte? Exact ca un neamț (click)


duminică, 26 februarie 2017

Ultimul interviu cu Ioan Petru Culianu




Gabriela Adameşteanu a fost, din câte cunosc, ultimul jurnalist care l-a intervievat pe Ioan Petru Culianu. Se întâmpla în decembrie 1990, la Chicago. Interviul a apărut în anul următor, adică în 1991, în revista 22. Despre același interviu, Gabriela Adameșteanu scrie și în volumul Anii romantici, apărut în 2014, la Editura Polirom.

Începutul anilor ’90, euforic, extatic, haotic, are la Gabriela Adameşteanu o coloratură nostalgică, motiv pentru care a numit acei ani „anii romantici”. Volumul din 2014 semnat de Gabriela Adameșteanu, Anii romantici, surprinde efervescența (mai ales a) tinerilor în faţa unei libertăţi câştigate cu greu, o libertate nouă pentru ei, dar şi naivitatea lor în acei „ani romantici” – ironia titlului este evidentă! –, în faţa unei realităţi mult mai complexe decât părea la o primă vedere. Această naivitate a fost urmată, în mod firesc, de deziluzii şi regrete. Despre iluzii şi deziluzii este vorba şi în cartea Gabrielei Adameşteanu: „Mai este un lucru care mi-a devenit tot mai evident pe măsură ce scriam. Naivitatea mea de atunci, care nu era doar a mea. A atâtor oameni de bună-credinţă care «s-au implicat» în presă, în asociaţii civice din anii '90 într-un mod de neînţeles de o parte din contemporanii lor şi de mulţi din generaţiile următoare. Am devenit conştientă de dorinţa de a trimite la coşul de gunoi al istoriei efortul idealist al acelor ani, cu binele şi, eventual, răul făcut. Cartea era gândită şi parţial scrisă în momentul când am simţit contextul defavorabil şi mi-am spus: asta e, încă o deziluzie”.



Continuarea textului aici, pe Literomania

miercuri, 6 mai 2015

Mircea Eliade sau revanşa istoriei



Anul acesta, în februarie, la Tîrgul de Carte de la Ierusalim, cu ocazia apariţiei a două volume în 2014,Religie, politică şi mit. Texte despre Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu de Andrei Oişteanu şi Mircea Eliade. De la magie la mit de Moshe Idel, a avut loc o dezbatere cu cei doi autori despre Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu, subiecte delicate, problematice, la care, în prezent, din ce în ce mai mulţi cercetători se raportează critic. În ceea ce îl priveşte pe Mircea Eliade, cel care a iniţiat o abordare critică a operei, dar şi a biografiei acestuia, a fost I.P. Culianu, urmat apoi de nume ca Florin Ţurcanu, Moshe Idel sau Andrei Oişteanu. În ceea cel priveşte pe I.P. Culianu, probabil că singurii care au avut o atitudine critică, obiectivă, dar şi – amănunt foarte important – foarte vizibilă au fost, din nou, Moshel Idel şi Andrei Oişteanu, motiv pentru care o prezentare a ultimelor lor volume nu este, cred eu, de prisos.


Andrei Oişteanu, între Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu

Volumul lui Andrei Oişteanu, Religie, politică şi mit. Texte despre Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu, este, în fapt, ediţia a II-a a volumului apărut în 2007, o ediţie revăzută, adăugită şi ilustrată. Încă de la prima pagină, Andrei Oişteanu intrigă prin abordarea frontală a problemei publicisticii politice a lui Eliade şi a posibilei contaminări ideologice a operei ştiinţifice a aceluiaşi Eliade. Dacă pentru ideologiile naţionaliste de la sfîrşit de secol XIX şi început de secol XX, creştinismul nu era un instrument util, fiind preferate apologiile violenţei şi ale virilităţii, în cazul României, ne atrage atenţia Andrei Oişteanu, lucrurile au stat altfel. Ortodoxismul a fost o componentă esenţială a fascismului românesc, la a cărui retorică nici Eliade nu a rămas insensibil. Deja articolele sale legionare nu mai constituie un secret pentru nimeni, ele putînd fi găsite, de exemplu, pe diverse site-uri cu iz legionar, însă întrebarea care rămîne este aceea dacă textele ştiinţifice ale lui Eliade, mai ales cele din anii ’30 ai secolului trecut, au fost contaminate de ideologia fascistă. Andrei Oişteanu, ca şi Moshe Idel, face referire, pentru a da un răspuns la această problemă, la două subiecte de interes pentru tînărul Eliade,Mioriţa şi Legenda Meşterului Manole. În ceea ce priveşte Mioriţa, lucrurile sînt oarecum clare, fiind vorba despre un text care nu rezona defel cu ideologia fascistă românească: „Cum spuneam, aparenta resemnare a ciobanului mioritic şi pretinsul său fatalism păgubos nu consonau nici cu spiritul epocii, nici cu ideologia fatalistă şi marţială a extremei drepte româneşti (teoria lui Lucian Blaga, din 1944, privind «spaţiul mioritic» ca «matrice stilistică» a românilor pare mai degrabă o excepţie)“.


În cazul Legendei Meşterului Manole, situaţia este, însă, diferită, fiind vorba, în acest caz, de un text important pentru legionari. De ce? Foarte simplu: protagonistul este cel care ucide, spre deosebire de ciobanul din Mioriţa, care se lasă ucis, iar sacrificiul final al Meşterului a constituit un exemplu pentru legionari, moarte asociată cu cea a lui Ion Moţa şi a lui Vasile Marin, doi legionari de frunte care şi-au găsit sfîrşitul în Războiul Civil din Spania. Despre admiraţia tînărului Eliade în mod special pentru unul dintre aceştia, Ion Moţa, vorbeşte şi Moshe Idel, în cartea sa. Sorin Alexandrescu, la rîndu-i, observă Oişteanu, consideră Legenda Meşterului Manole un mit reprezentativ pentru legionarismul românesc: „Chipurile ca în baladă, conchide Alexandrescu, legionarii au sacrificat pe alţii (zidirea Anei la temelie), dar s-au şi autosacrificat (prăbuşirea lui Manole la temelie)...“. Mircea Eliade a ţinut, în anii 1936-1937, la Universitatea din Bucureşti, cursu rile de „istoria şi filozofia religiunilor“, unde a comentat şi legenda Meşterului Manole, cursuri care, mai apoi, în 1943, au apărut sub formă de carte. În aceste cursuri, în ciuda unui oarecare „derapaj ideologic naţionalist“, „nu introduce – afirmă Andrei Oişteanu – nici o referire explicită la ideologia legionară“. Concluzia lui Andrei Oişteanu este, astfel, previzibilă, dar greu contestabilă: „Nu cred că poziţia politică a lui Eliade este atît de ambiguă şi că poate fi mutată de colo-colo, pe eşichierul politic. Dar, în ceea ce mă priveşte, cred că opera ştiinţifică a lui Mircea Eliade a fost relativ puţin infestată de microbul ideologiei de extrema dreaptă (cîteodată punctual, cîteodată implicit; cel mai adesea deloc)... În general, nu cred că se pot decela perspective ultranaţionaliste sau fascizante în opera ştiinţifică a lui Eliade şi nici o «ontologie antisemită» (formula lui Dubuisson) în cărţile sale de istoria religiilor“.

Tehnica lui Andrei Oişteanu, în acest volum, alcătuit din diverse conferinţe şi articole datînd din perioada 1984-2014, este cea a mozaicului. Mai exact, fiecare dintre cei doi protagonişti ai cărţii, Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu, este surprins în diverse situaţii, ipostaze: de om obişnuit, de istoric al religiilor, de combatant pe tărîmul atît de alunecos al politicii. Mai mult, volumul îl priveşte în mod personal şi pe autor, lucru evident cel puţin atunci cînd Andrei Oişteanu dezvăluie detalii legate de relaţia sa cu cei doi istorici ai religiilor, iar în acest sens, părţile epistolare ale volumului, împreună cu mărturiile autorului despre repetatele încercări eşuate ale Securităţii de a-l racola ca turnător/ informator/ „agent de influenţă“, sînt simpomatice. Ştefan Borbély, într-o cronică a cărţii lui Oişteanu, îl situează pe autor, datorită gestului oarecum excentric, nonconformist, antiestablishment, de a scrie despre anumite teme – de exemplu, despre halucinogene în textele lui Eliade şi Culianu, dar şi despre relaţia lui Eliade cu mişcarea hippy –, în cadrul optzecismului, observaţie care vizează în primul rînd ineditul temelor tratate de Andrei Oişteanu în cartea sa. Mai mult, şi pe bună dreptate, acelaşi Ştefan Borbély observă că Andrei Oişteanu a fost cel care, în 1985, printr-un interviu apărut în Revista de Istorie şi Teorie Literară, l-a reintrodus pe Ioan Petru Culianu în circuitul public românesc, interviu reprodus şi în volumul de faţă, care, pare-se, a avut un ecou important în lumea culturală a anilor ’80, circulînd în samizdat: „Din nou, ca martor al vremurilor respective, îmi amintesc că el a circulat «în samizdat», reprodus la maşina de scris, fiindcă xeroxuri încă nu erau, legitimînd o descendenţă spirituală spre optzecism, care multora le părea ca fiind de domeniul fanteziei“. Observaţia lui Ştefan Borbély este esenţială, afirmată fiind astfel nu numai apartenenţa lui Andrei Oişteanu la optzecism, ci şi a lui Culianu însuşi – la rîndu-i, un contestatar feroce al establishmentului –, ceea ce, la prima vedere, poate să le pară straniu celor familiarizaţi cu caracteristicile optzecismului literar.

Cu toate acestea, optzecismul, cred eu, nu aparţine strict domeniului literar, ci trebuie regîndit într-un context mai larg, care să includă şi alte domenii de interes precum, de ce nu?, istoria religiilor. Capitolele despre Ioan Petru Culianu sînt, asemenea celor despre Eliade, provocatoare. Amănunte despre opera şi biografia lui Culianu se contopesc într-un portret compozit al celui care ar fi trebuit să fie urmaşul spiritual al lui Mircea Eliade, dar a cărui viaţă a fost curmată la numai 41 de ani. O tentativă asemănătoare mai există, trebuie spus, şi într-un alt volum din 2014, Anii romantici de Gabriela Adameşteanu. De asemenea, în acest caz, un anume detaliu atrage atenţia: în ambele volume sînt evocate împrejurările în care atît Andrei Oişteanu în 1984, cît şi Gabriela Adameşteanu, în 1990, au reuşit să-l întîlnească pe Culianu şi să-l intervieveze. Mai mult, relaţia dintre Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu este un subiect pe care cei doi autori l-au tratat fără ocolişuri şi fără prejudecăţi. În volumul său, Andrei Oişteanu tranşează clar problema diferenţei dintre Eliade şi Culianu: Mircea Eliade a fost un „generalist“, preocuparea sa fiind „istoria generală a religiilor“, pe cînd I.P. Culianu „s-a remarcat mai mult prin lucrări analitice, de microscopie, specializîndu- se în cîteva teme majore, pe care le-a sondat în profunzime: gnosticismul, religiile şi mitologiile dualiste, extazul şi ascensiunea sufletului la cer (Psichanodia), magia şi filozofia renascentistă etc.“.

Un alt portret interesant îşi face, de asemenea, loc în paginile cărţii lui Andrei Oişteanu. Este vorba despre un personaj pitoresc, căzut, din păcate, în uitare: Dorin Liviu Zaharia, cunoscut ca Chubby. Membru al formaţiei Olympic ’64, unde, ca solist, interpreta un gen de rock cu influenţe populare, Dorin Liviu Zaharia era cunoscut mai ales în mediul cultural underground bucureştean. De o cultură impresionantă şi dotat, pare-se, şi cu talent scriitoricesc, fără a avea însă şansa să fie publicat, Chubby l-a impresionat şi pe tînărul I.P. Culianu, proaspăt student în Bucureşti. Apare ca personaj în mai multe nuvele de tinereţe ale lui Culianu, ca Oglinda ovală sau Istoria III, iar după plecarea din ţară, I.P. Culianu nu-l va uita pe prietenul său din anii studenţiei, despre care îi scria, în 1973, lui Şerban Anghelescu: „Ce mai face Chubby? E singurul care n-a dat nici un semn şi nu-l înţeleg. S-a rupt de voi considerînd că nu mai are ce vă da? Pentru că aşa cum ştii, el dădea totul într-un sacrificiu etern. Ultima oară cînd l-am văzut predica într-un bar – minunată incongruenţă! Dar se depărtase de înţelegerea omului obişnuit. Mi-e dor de el şi de toţi, dar el îmi lipseşte cu precădere – mi-a dat tărie vreme de doi ani. Dintre toţi, el singur se va pierde în lumină. Poate şi eu voi obţine liniştea pe care o rîvnesc, dar nu merit lumina. El va dispărea liniştit, aşa cum a apărut – şi cred că nimeni nu o să-şi dea seama de absenţa lui, fiindcă nu-şi «cînta» prezenţa... Nu există nici o victorie, decît în afara istoriei, a iluziei şi a timpului. În taină, ca Chubby...“.

Volumul din 2014 al lui Andrei Oişteanu, o reeditare cu adăugiri consistente, reuşeşte – uneori pe deplin, alteori parţial – să clarifice aspecte esenţiale legate de biografia celor doi istorici ai religiilor, Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu. Momentele relaţiei atît de controversate dintre maestru şi discipol sînt atent comentate, Andrei Oişteanu reuşind, în ciuda riscurilor demersului său, să îşi păstreze obiectivitatea. Autorul rezonează cu personajele sale, dar nu le scuză. Iată, probabil, cel mai mare merit al acestui volum, un merit deloc modest.


Moshe Idel şi legionarismul lui Mircea Eliade


Începînd cu anii ’90 ai secolului trecut, în România, Mircea Eliade a fost unul dintre autorii cu priză la public, altfel spus, de succes, ale cărui volume erau – şi încă mai sînt – reeditate în numeroase ediţii. Studiile despre opera şi viaţa sa au apărut, de asemenea, într-un număr mare, completînd golul de dinainte de ’89. În afară, însă, adică în Occident şi în SUA, „fenomenul Eliade“ – cu cele bune, dar şi cu cele rele – s-a consumat, cum era şi normal, înainte de 1989. Moshe Idel, care a părăsit România la numai 16 ani, în 1963, emigrînd împreună cu familia sa în Israel, recunoaşte, în „Prefaţa“ volumului Mircea Eliade. De la magie la mit, că prima sa întîlnire cu volumele lui Eliade a avut loc prin 1964 sau 1965, reluînd, mai apoi, lectura acestora, pe la mijlocul anilor ’70. Între timp, în 1972, revista israeliană Toladot, din care a apărut doar un singur număr, declanşase, prin publicarea unor fragmente din jurnalul lui Mihail Sebastian, o adevărată controversă legată de trecutul legionar al lui Mircea Eliade. Cu toate acestea, de-abia pe la sfîrşitul anilor ’70, au ajuns şi la Moshe Idel „unele zvonuri cu privire la posibila afiliere a lui Eliade la extrema dreaptă“, dar numai după moartea lui Eliade, adică din 1986, Idel decide să cerceteze mai atent validitatea acestor zvonuri. Întîlnirea cu fratele lui Mihail Sebastian, Benjamin Andrei, care îi confirmă legăturile lui Eliade cu Garda de Fier, „deşi el însuşi avea o atitudine mai degrabă conciliantă faţă de ceea ce descria ca o afiliere“, iar mai apoi, întîlnirile cu Leon Volovici, care intenţiona să scrie o carte despre naţionalismul interbelic din România, şi cu Ioan Petru Culianu, care încerca, cu diverse argumente, să-şi apere maestrul, pe Mircea Eliade, deşi el însuşi avea bănuieli serioase în ceea ce priveşte trecutul acestuia, îl determină pe Moshe Idel să-şi continue cercetarea pînă spre sfîrşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90.

Tânărul Mircea Eliade

În România, trecutul legionar al lui Eliade a fost, într-o oarecare măsură, şi după 1989, un subiect tabu, în ciuda unor texte incisive, precum Felix culpa al lui Norman Manea. Cu timpul, prin apariţia jurnalului lui Mihail Sebastian sau a volumelor lui I.P. Culianu, subiectul iese din zona tabu, iar cercetători ca Marta Petreu, Florin Ţurcanu, Andrei Oişteanu sau Liviu Bordaş nu ezită să scrie, cu mai multă sau mai puţină detaşare, despre simpatiile legionare ale multor intelectuali ai generaţiei interbelice. Moshe Idel, de asemenea, o face şi el. În cele opt capitole ale studiului său, Moshe Idel porneşte de la cîteva teme de interes pentru Eliade, demonstrînd că, în fond, aceste teme, aşa cum au fost ele reluate de-a lungul timpului în operele lui Mircea Eliade, au suferit prea puţine modificări, în condiţiile în care adeseori chiar punctul lor de pornire era unul, dacă nu eronat, cel puţin îndoielnic. În paranteză fie spus, o astfel de abordare critică, avînd în vedere statutul iconic al unui autor ca Mircea Eliade în cultura română, un statut care dă sentimentul că „orice critică la adresa lui Eliade şi-ar putea avea în mod necesar originea într-o abordare neloială“, este necesară şi are doza ei de curaj. Una dintre principalele teme ale operei lui Mircea Eliade, ca să intru direct în subiect, este cea a sacrului camuflat în profan, o temă care, observă Moshe Idel, coincide cu însăşi viziunea despre lume a tînărului Eliade, „cu modul în care îşi înţelege propria viaţă“: „A pătrunde dincolo de suprafaţa existenţei «banale », pentru a întîlni «realul», a-ţi înţelege destinul şi a-i face pe alţii să înţeleagă imperativul acestei decodări, toate acestea sînt, potrivit lui (Mircea Eliade, n.m.), cele mai nobile întreprinderi umane“.


Se impune, iată, imaginea unui „univers fluid“ „în care sacrul şi profanul sînt amestecate“, o viziune a cărei prezenţă se face simţită pe trei planuri: personal, literar şi academic. În plan personal, această căutare a Absolutului în profan, căutare ghidată de semne recognoscibile doar de un „ales“, constituie, în cazul lui Eliade, motivul a cel puţin două alegeri importante din viaţa sa: căsătoria cu prima soţie, Nina, şi apropierea de Garda de Fier. Mai mult, intrarea în viaţa academică, la fel ca intrarea în viaţa conjugală, era tot o formă de a căuta sublimul camuflat în banalitate. Altfel spus, toate aceste alegeri au la bază un principiu personal, principiu mai apoi extins, în opera ştiinţifică a savantului român, asupra întregii lumi. Acest efort de a construi o naraţiune, o poveste justificatoare a unui destin particular îl determina pe Culianu, în monografia dedicată lui Mircea Eliade, să vorbească despre latura acestuia de „mistagog“, de creator de poveşti în spatele cărora nu se află nici un sens, ci nimicul. De asemenea, Moshe Idel se arată destul de sceptic în faţa acestui efort de „re-vrăjire a lumii“: „Dintr-un alt punct de vedere, teoria existenţei unei camuflări a sacrului în profan şi chiar în banal reprezintă cel mai vast efort ştiinţific din timpurile moderne de a vrăji din nou realitatea, într-o lume care a optat dramatic pntru eliberarea de vrajă. Readucerea sub puterea vrăjii se bazează pe exemple religioase mai vechi, legate de evenimente extraordinare şi ipoteze magice cu privire la modul în care funcţionează universul, ceea ce înseamnă o viziune de spre lume puternic precopernicană, care, deşi optează pentru o formă cosmică de viaţă, nu ia în considerare noile viziuni asupra lumii, care, în ultimele două generaţii, au fost adoptate din ce în ce mai mult de către un public tot mai larg. Nu este nimic în neregulă de a înţelege viziunea despre lume a societăţilor precopernicane, dar viziunea lor despre lume nu este o propunere aptă să reformeze viaţa religioasă a unor persoane moderne care trăiesc, cu bună-ştiinţă sau nu, într-un univers einsteinian“. Motivul morţii ca sacrificiu, motiv prezent în cursurile tînărului Eliade din 1936-1937 despre legenda Meşterului Manole, este, cum bine remarcă şi Andrei Oişteanu, unul dintre miturile emblematice pentru Mişcarea Legionară, amănunt care, dintr-un anume punct de vedere, nuanţează, cel puţin în aparenţă, problematica relaţiei dintre Eliade şi Mişcare. Din acest punct de vedere, este justificată întrebarea la care încearcă să răspundă atît Andrei Oişteanu, cît şi Moshe Idel: în ce măsură ideologia legionară a influenţat opera ştiinţică a lui Eliade?

O apropiere de Mişcare a existat, răspunde Moshe Idel, însă această apropiere a fost pregătită, ca să zic aşa, de un întreg context cultural, în care Eliade s-a integrat foarte bine, context prezent încă din secolul al XIX-lea, de unde şi tendinţa, întîlnită chiar şi printre cercetători serioşi, de a disocia Garda de Fier de mişcările naziste şi fasciste şi de a-i lega originile exclusiv de surse româneşti: „După părerea mea, o parte din conţinutul operelor sale (ale lui Mircea Eliade, n.m.) academice şi literare de la sfîrşitul anilor 1920 şi începutul anilor 1930, în care proeminentă este preocuparea faţă de moarte, prezintă o atitudine care l-a apropiat mai tîrziu de acel aspect din ideologia Gărzii de Fier care este accentul pus pe moartea sacrificială şi nu invers. Continuînd unele tipuri româneşti timpurii de tanatologii, atît Eliade, cît şi Garda de Fier au dezvoltat viziuni care, mai tîrziu, s-au întîlnit tocmai din cauza existenţei unor afinităţi elective. Ambele s-au alimentat din surse comune, deşi le-au elaborat diferit“. Mai mult decît interesante sînt şi capitolele dedicate relaţiei lui Eliade cu Cabala, cu tradiţia evreiască în general, teren pe care Moshe Idel se mişcă sigur, fără ezitări. Volumul Mircea Eliade. De la magie la mit vine, aşadar, în siajul unei tradiţii critice instituite de I.P. Culianu, propunînd o viziune critică despre un subiect care deja nu mai este tabu de ceva timp: Mircea Eliade. Nici la Andrei Oişteanu, nici la Moshe Idel nu este vorba despre o demontare sistematică a ceea ce a însemnat şi înseamnă Mircea Eliade pentru cultura română şi nu numai. Cei doi cercetători, fără a fi ireverenţioşi, oferă un tablou neromanţat al unui context marcat de ideologii dure, inflexibile, contextul începutului de secol XX, moment de derută pentru mulţi intelectuali europeni, printre care s-a numărat şi Mircea Eliade.

Andrei OIŞTEANU
Religie, politică şi mit. Texte despre Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu
Ediţia a II-a revăzută, adăugită şi ilustrată
Editura Polirom, Bucureşti, 2014, 432 p. 

Moshe IDEL
Mircea Eliade. De la magie la mit
Traducere de Maria Magdalena-Anghelescu
Editura Polirom, Bucureşti,
2014, 320 p. 





marți, 9 decembrie 2014

Gnosticismul la Ioan Petru Culianu





În 1985, după volume ca Psihanodia sau Experiențe ale extazului, Ioan Petru Culianu propune un alt studiu despre gnosticism, cu evidente accente critice. Titlul volumului, Gnosticism și gândire modernă: Hans Jonas, sugerează o monografie. Este, într-adevăr, vorba despre o monografie, însă, pe de altă parte, după cum recunoaște însuși autorul, studiul concretizează un vechi proiect, datând încă din 1973, care a căpătat o primă formă în teza de licență din 1975 susținută la Università Catolica „del Sacro Cuore” din Milano. Volumul Gnosticism și gândire modernă: Hans Jonas este unul important pentru perioada în care Culianu s-a dedicat studiului gnosticismului, dintr-un motiv simplu: avem de-a face, în acest caz, cu „o rapidă prezentare a fenomenului și a istoriei studiilor despre gnosticism”, în care vocea critică și erudiția lui Culianu sunt vizibile. Dar să vedem care sunt obiecțiile lui I.P. Culianu legate de modul în care Hans Joans a ales să se raporteze la gnosticism.

În primul rând, I.P. Culianu a respins categoric ipoteza iraniană a dualismului gnostic și, asemenea lui Gilles Quispel, considera dualismul un produs al iudaismului târziu, elenistic. Hans Jonas, pe de altă parte, deși a abandonat teza originii iraniene, nu a agreat ipoteza originii iudaice, invocând incompatibilitatea acesteia cu „antisemitismul gnostic”. Culianu, în schimb, se situează, influențat fiind de modul în care a definit gnosticismul Ugo Bianchi, istoric invocat adesea în paginile studiului, pe baricade opuse. Ugo Bianchi considera gnosticismul „moștenitorul de drept, dacă nu de fapt, al speculațiilor «misteriosofice» apărute în spațiul grec chiar înainte de Platon”. Trebuie menționat aici că Bianchi înțelegea prin „misteriosofice” doctrinele și concepțiile religioase grecești care au preluat concepte din practicile religioase de tip mistic și misteric, reinterpretându-le din perspectiva unei înțelepciuni (sophia) revelatoare. Cu alte cuvinte, gnosticismul ar fi, în viziunea lui Bianchi, o „iudaizare” și „creștinare” a misteriosofiei greco-elenistice, ipoteză pe care Culianu, deocamdată, nu o ignoră. Dimpotrivă, până la desăvârșirea viziunii sale sistemice, istoricul, contextualul vor ocupa un loc esențial în scrierile lui I.P. Culianu.

În lumea modernă, crede Jonas, gândirea și simțirea gnostice nu au dispărut, dimpotrivă, au proliferat. Într-un interviu din 1975, acordat lui I.P. Culianu, recunoaște că este vorba mai degrabă de un „spirit al vremii”, de un soi de pesimism contextual. Cele două războaie mondiale, apoi criza economică au favorizat acest tip de atitudine. „Cred că ceva în Europa se înrudea cu gnosticismul: situația apocaliptică și nihilistă”, recunoaște Jonas. Gnosis und spätantiker Geist, volumul din 1934 semnat de Hans Jonas, primul volum din două, deși a avut slabe ecouri critice, a devenit, după cum i-a mărturisit mai apoi Karl Jaspers, „un factor major în viața secretă a intelligentsiei germane din timpul războiului”. Gilles Quispel, la rându-i, a recunoscut că, de asemenea, și în Olanda ocupată cartea a avut numeroși cititori. Hans Jonas era îndreptățit, așadar, să afirme: „Cred că atinsesem nervul sensibil al unei epoci”. Modest, însă, nu-și absolutizează meritele: „Asta nu înseamnă – și trebuie s-o subliniez – că interpretarea pe care am dat-o gnosticismului era corectă: ea se potrivea doar cu starea de spirit provocată de circumstanțele istorice...”. Ce aducea nou gnosticismul în contextul vremii sale și prin ce se înrudește cu perioada interbelică și chiar cu cea postbelică? Platon, filosof cu o influență majoră în antichitate, în ciuda doctrinei „căderii sufletului”, recunoaște necesitatea existenței acestei lumi în desăvârșirea întregului. La Plotin, ca și la Platon, este evidentă atitudinea de respect pentru cosmos, perceput ca armonic, divinizat. Gnosticismul, pe de altă parte, înlocuiește viziunea unui cosmos divinizat cu unul demonizat, creat de arhonții cei răi, care instaurează o spaimă față de această lume. Culianu, pe urmele lui Jonas, descrie astfel acest fenomen: „Transformarea constă în faptul că sufletul însuși nu se mai află în opoziție cu materialitatea corpului, ci intră în structura cosmosului tenebros, este demonizat, supus forțelor malefice. Eliberarea stă în negarea de sine însuși ca existență psihică, negare a cosmosului în același timp, care duce la regăsirea scânteii de spirit ascunse, aparținătoare Dumnezeului necunoscut”. Este de înțeles, prin urmare, de ce la început de secol XX exista o empatie față de un astfel de mod de a percepe lumea. Nici după cel de al doilea război mondial lucrurile nu s-au schimbat. În aceeași notă, comunismul, în esența sa demonică, poate fi văzut ca un construct născocit de către arhonții malefici. Lumea comunistă era o lume demonizată, iar evadarea constituia principala preocupare a celor prinși în acest angrenaj. I.P. Culianu recunoaște că tema gnosticismului i s-a impus de la sine tocmai pentru că venea dintr-o astfel de lume condusă de niște arhonți răi. De menționat că interesul pentru gnosticism al tânărului I.P. Culianu se datorează, după cum am mai precizat, profesorului Ugo Bianchi, cu care începe să studieze în 1973. Nu-i de mirare, așadar, că volumul despre Hans Jonas reprezintă, în fond, o critică, de pe pozițiile lui Ugo Bianchi, a modului existențialist (heideggerian) de analiză a gnosticismului practicat de Jonas.

Pentru Hans Jonas, gnosticismul, după cum am văzut, are subtile și trainice legături cu secolul al XX-lea, secol dominat de o acută viziune nihilistă asupra existenței. În eseul „Răzbunarea gnosticilor (gnosticismul şi literatura secolelor XIX ŞI XX)” (1984), Culianu face o scurtă prezentare a câtorva elemente/carcateristici gnostice recognoscibile şi în literatura secolelor XIX-XX. Caracteristicile ar fi următoarele: dualism anticosmic, consubstanțialitatea între cel care cunoaşte şi instrumentul cunoaşterii, caracterul emanaţionist, anticosmismul (de fapt, unica trăsătură distinctivă a gnosticismului). Spre deosebire de Jonas – sau ducând mai departe viziunea lui Jonas – I.P. Culianu face o distincţie importantă între nihilismul gnostic şi cel modern, distincţie reluată şi în volumele Gnozele dualiste ale Occidentului şi Arborele gnozei. Pe scurt, avem, pe de o parte, un nihilism metafizic, pe de altă parte, un nihilism antimetafizic. Dacă acţiunea gnosticilor de deconstrucţie era îndreptată atât împotriva lumii fizice, cât şi împotriva lumii de dincolo, ea nu urmărea distrugerea transcendenţei (cel puţin nu în totalitate), asemenea nihilismului modern. Distincția merita, cred eu, precizată. 

În Psychanodia I. A Survey of the Evidence Concerning the Ascension of the Soul and its Relevance, volum apărut în 1983 în Olanda, și tradus la noi cu titlul Psihanodia. O prezentare a dovezilor cu privire la ascensiunea celestă a sufletului și la importanța acestuia, Culianu s-a oprit asupra temei ascensiunii sufletului la cer, Himmelsreise der Seele, temă centrală în gnosticism și care l-a preocupat, printre alţii, și pe Hans Jonas. Încă din  introducere, Culianu recunoaște că unul dintre obiectivele volumului este acela „de a combate din rădăcină vederile «tradiționale» greșite în domeniul a ceea ce se numește «die Himmelsreise der Seele» sau «înălțarea la cer a sufletului», un domeniu în care religionsgeschichtliche Schule continuă să dețină monopolul”. Pentru Wilhelm Anz, primul exponent al religionsgeschichtliche Schule, ideea înălțării sufletului la ceruri și-ar avea originea în Iran. Wilhelm Bousset, în lucrarea Die Himmelsreise der Seele (1901), propune, pe urmele lui Anz, același loc: Iranul. De asemenea, Bousset susținea că „originea dualismului gnostic nu putea fi iudaică, deoarece Dumnezeul iudeilor a suferit în gnosticism un proces de «demonizare», al cărui rezultat a fost transformarea sa în demiurgul rău al acestei lumi”, formă particulară de antisemitism incompatibilă, susținea Bousset, cu gândirea religioasă iudaică. E. Peterson, G. Quispel și I.P. Culianu au demonstrat că lucrurile nu stau astfel, că influența iudaică în configurarea gnosticismului a fost esențială. În volumul Experiențe ale extazului, Culianu susține, în siajul altor cercetători, că formarea dualismului gnostic este produsul unei schimbări majore în contextul socio-politic din Palestina secolului I p.C. Unele grupuri evreiești, după distrugerea Templului din Ierusalim, dezamăgite de lipsa intervenției divine, au ales să creadă că Dumnezeul acestei lumi este un Arhonte rău, un zeu secundar, iar Dumnezeul adevărat s-a retras undeva, în afara acestei lumi, lume care, în fapt, este o creație a Arhontelui cel rău. În unele medii iudaice s-a dezvoltat o atitudine de nemulțumire față de un Dumnezeu care a permis înfrângerea evreilor de către romani atât în 70 p.C., cât și în 135 p.C.

Gnozele dualiste ale Occidentului, volum apărut în 1990, la editura pariziană Plon, sub titlul Les Gnoses dualistes d' Occident. Histoire et mythes și reluat în engleză în 1992 cu titlul The Tree of Gnosis. Gnostic Mythology from Early Christianity to Modern Nihilism, dezvăluie deja o manieră proprie de abordare a gnosticismului, desăvârșită în varianta engleză. Scopul mărturisit al cercetării este „studiul miturilor vehiculate de un grup anumit de curente religioase numite de noi «dualisme ale Occidentului».” Autorul recunoaşte că aspectul istoric al problemei va fi tratat minimal, accentul căzând pe tratarea sistematică şi sincronică a acestor credinţe. Pentru că, până în acest punct, nu am afirmat clar diferența dintre dualism și gnosticism, o fac acum, pornind de la volumul din 1990 al lui Culianu. Dualismul presupune opoziţia a două principii (lui opunându-i-se monismul). Spre deosebire de dualism, gnosticismul vehiculează două mituri dependente unul de celalalt, cel al înţelepciunii căzute şi cel al demiurgului ignorant sau al trickster-ului. În al doilea rând, atitudinea de fond a gnosticismului este una revoluţionară, această atitudine calificându-l drept o contra-cultură în raport cu doctrinele şi religiile perioadei sale de manifestare: el neagă bunătatea Creatorului, considerându-l un Demiurg ignorant şi mândru, şi, de asemenea, neagă principiul antropic, principiu care postulează că omul a fost făcut pentru lumea de aici, iar lumea de aici a fost făcută pentru om.

Premiza volumului este clar formulată de la bun început: „Cum vom afirma în paginile ce urmează, omul şi sistemul de producţie mitică se gândesc ei înşişi şi câteodată se re-gândesc unul pe celălalt”. Termenul-cheie, în rândurile citate, este acela de sistem. Mai departe, dualismul este definit ca proces de gândire, proces al cărui rezultate pot fi încadrate, iată, sistemic, adică într-un sistem. Dualismul este „un proces de gândire care, o dată pus în mişcare, produce de la sine o infinitate de variante perfect previzibile (s.m.), plecând de la o simplă analiză logică. Studiul acestui proces formează obiectul cercetării noastre”. Ceea ce ne propune Culianu este o schemă alcătuită din mai multe posibilităţi și soluţii, în istorie impunându-se doar unele dintre acestea, celelalte fiind repudiate prin jocul puterii: „Viaţa, ca şi mitul, este domeniul alegerilor multiple. Şi, ca şi în viaţă, o alegere greşită în mit poate fi fatală. Aşa a fost pentru nenumăraţi marcioniţi, maniheeni, paulicieni şi cathari… Se moare şi se trăieşte într-un adevăr care nu-i decât unul din multe”. Gnosticii, şi dualiştii în general, nu au făcut decât să aleagă din această schemă soluţii afine cu viziunea lor despre lume. Deja I.P. Culianu, cu aceste două volume, iese din domeniul strict al istoriei religiilor și glisează înspre științele cognitive, metoda sa sistemică fiind, în fond, una cognitivă.

Am urmărit, iată, pe scurt, traseul parcurs de Ioan Petru Culianu prin istoria încâlcită, uneori, a gândirii și credinței gnostice, pornind de la volumul dedicat lui Hans Jonas, un volum care se plasează la mijlocul acestui traseu. Am încercat să surprind contribuțiile lui Culianu în acest domeniu, care, împreună cu cele din domeniul la fel de stufos al magiei renascentiste, dau socoteală de o erudiție (dar și de o intuiție) extraordinară, prea devreme redusă la tăcere.



Citatele provin din volumele:

1. Ioan Petru Culianu, Arborele gnozei. Mitologia gnostică de la creştinismul timpuriu la nihilismul modern, Nemira, București, 1999
2. Ioan Petru Culianu, Experienţe ale extazului.  Extaz, ascensiune şi povestire vizionară din elenism până în Evul Mediu, Nemira, București, 1997
3. Ioan Petru Culianu, Gnozele dualiste ale Occidentului. Istorie și mituri, Polirom, Iași, 2013
4. Ioan Petru Culianu, Gnosticism şi gândire modernă: Hans Jonas, Polirom, Iaşi, 2006
5. Ioan Petru Culianu,  Psihanodia, Nemira, București, 1997

Apărut în revista „Steaua”, nr. 11-12/ 2014

sâmbătă, 25 octombrie 2014

I.P. Culianu & The House of the Rising Sun





„În cele din urmă [Ioan Petru Culianu] s-a îndrăgostit de o tânără extrem de francă, Sanda Ungureanu, despre care colegii ştiau că nu se machia şi nu se parfuma, că umbla fără sutien şi că avea gura mare. Ascultau împreună Ray Charles, Beatles şi Rolling Stones pe discuri sau magnetofoane hârbuite. Cântecele lor favorite erau printre altele „Yesterday", „Here comes the Sun" şi „Yellow Submarine". A încercat să înveţe să cânte la chitară. Foarte mult le plăcea şi „The House of the Rising Sun", pe care o interpretau şi reinterpretau ore de-a rândul, cercetându-i înţelesurile ascunse.”

(Ted Anton, Eros, magie şi asasinarea profesorului Culianu, Polirom, Iași, 2005)









vineri, 3 octombrie 2014

Mărturii şi controverse. Corespondenţă Mircea Eliade-Ioan Petru Culianu






La Tîrgul de Carte Gaudeamus va fi lansată cea de a doua ediţie a volumului semnat de Andrei Oişteanu Religie, politică şi mit. Texte de spre Mircea Eliade şi I.P. Culianu – o ediţie revăzută, adăugită şi ilustrată. Pînă atunci, vă propun să ne oprim asupra corespondenţei dintre I.P. Culianu şi Mircea Eliade, cuprinse în volumul Dialoguri întrerupte. Corespondenţă Mircea Eliade-Ioan Petru Culianu, volum aflat, de asemenea, la o a doua ediţie. 


Corespondenţa dintre Mircea Eliade şi I.P. Culianu, avertizează Matei Călinescu în textul care deschide volumul Dialoguri întrerupte. Corespondenţă Mircea Eliade-Ioan Petru Culianu (Editura Polirom,ediţia a II-a, Iaşi, 2013), constituie „cel mai bogat schimb de scrisori între Eliade şi un corespondent individual al său, după acela cu Raffaele Petazzo, din cîte au ieşit la iveală pînă în momentul acesta“. Dacă prima ediţie, apărută în 2004, conţinea o sută opt scrisori din perioada 4 august 1972-14 ianuarie 1986, cea de a doua ediţie s-a îmbogăţit cu încă trei scrisori, meritul aparţinîndu-i lui Liviu Bordaş, cel care le-a descoperit în fondul „Mircea Eliade“ din Chicago. Aşadar, o sută unsprezece epistole stau la dispoziţia celui interesat de evoluţia relaţiei dintre Eliade şi Culianu. În momentul începerii corespondenţei, în 1972, Eliade avea şaizeci şi cinci de ani, iar Culianu – douăzeci şi doi. Primul era un savant consacrat, cel de al doilea, un bursier al Universităţii din Perugia, statut care va degenera în cel de imigrant. I.P. Culianu era interesat de o carieră în domeniul istoriei religiei, Eliade era interesat de un urmaş, de un continuator.


Încă de la primele texte, Mircea Eliade realizează vastul potenţial intelectual al tînărului Culianu, permiţîndu-şi, într-o epistolă din 7 noiembrie 1972, să facă o predicţie care, nu peste mulţi ani, se va adeveri: „Pentru vîrsta D-tale, şi condiţiile în care ai lucrat în ţară, articolul (ca şi textele pe care le-am citit anul trecut) e destul de meritoriu. Nu am nici o îndoială că, odată statornicit undeva, vei face progrese într-un ritm prodigios“. În 1973, însă, situaţia lui Culianu, ca imigrant, devenise insuportabilă. Timp de cinci luni, între 11 noiembrie 1972 şi 6 aprilie 1973, a stat în lagărele de refugiaţi de la Trieste şi Latina. Condiţiile precare de existenţă, lipsa unei perspective profesionale îl copleşesc pe tînărul ambiţios, ceea ce îl va împinge la un gest extrem: tentativa de suicid, din 1973. Mircea Eliade, în schimb, fidel credinţei sale că răul nu este decît o altă faţă a binelui, vedea în acest episod din viaţa lui Culianu o încercare de tip iniţiatic: „[...] m-am gîndit adesea la D-ta, la faptul că ai întîmpinat cele mai multe greutăţi din toţi cei care au ales Occidentul în ultimii 15-20 de ani... Lucrul cel mai important, poate singurul lucru important, este să nu-ţi pierzi curajul. Ai trecut prin atîtea încercări, încît nu mai pot avea vreo îndoială asupra caracterului lor (să spunem) «iniţiatic». Aşadar, nu mă pot îndoi nici despre «viitorul» D-tale. Îndată ce vei pătrunde în vreo instituţie academică, fie ca student, fie cercetător, vei întîlni oamenii care vor şti să te judece şi să te ajute“ (13 iunie 1973). Generozitatea lui Eliade, despre care scrie şi Matei Călinescu în prefaţa lui, s-a manifestat şi în cazul lui Culianu: cecuri, încurajări, sfaturi şi intervenţii pentru o eventuală încadrare universitară (de preferat în SUA). În octombrie 1973, I.P. Culianu este admis ca bursier-cercetător la Departamentul de Ştiinţe Religioase al Universităţii Catolice din Milano, ceea ce îl va ajuta să supravieţuiască la limita decenţei pînă în 1976. Tot în această perioadă se orientează, influenţat de Ugo Bianchi, spre studiul gnosticismului.



Maestru şi discipol

 

În 1974, pe 3 septembrie, cei doi, Eliade şi Culianu, se întîlnesc, în sfîrşit, la Paris. De-acum înainte, tonul scrisorilor lui Mircea Eliade către tînărul său discipol se schimbă. Dacă în 1972, Eliade îşi începea scrisorile cu protocolara formulă „Stimate Domnule Culianu“, odată cu trecerea timpului, formulele sale de adresare vor deveni din ce în ce mai colocviale: „Dragă Domnule Culianu“, „Dragă Ion Culianu“, „Dragă Ioane“. Tînărul Culianu pare a depinde din ce în ce mai mult de maestrul său. Îi cere sfaturi – unele legate chiar de viaţa sa amoroasă –, îi trimite diverse articole, eseuri, îi împărtăşeşte planuri de viitor. Nici Eliade nu se lasă mai prejos. Îl cooptează pe Culianu la proiectul Dicţionarului religiilor (proiect finalizat de Culianu după moartea lui Eliade), la cel al Enciclopediei religiilor, îi dă sfaturi legate de volumele în curs de publicare, îi trimite prozele sale proaspăt scrise, se străduieşte să îl aducă într-un timp cît mai scurt în SUA. În ceea ce priveşte venirea lui Culianu în SUA, Eliade depunea eforturi considerabile, încercînd, prin cunoştinţele şi prietenii săi, grăbirea evenimentului, aşa după cum reiese şi din scrisoarea datată 31 martie 1976: „Aici, eu am speranţe – dar dacă Charles Long va găsi ceva disponibil, nu va fi înainte de toamna 1977. Pînă acum, nu mi-a dat nici un răspuns – sînt sigur că se consultă şi caută. Mi se pare de neconceput ca după «raportul confidenţial» pe care i l-am făcut despre D-ta, să nu se zbată să te aducă în SUA. N-am scris, niciodată, despre un tînăr savant cum am scris despre D-ta. Nu se poate să nu reuşim!“. Deocam - dată, Culianu va fi chemat în Chicago, la Divinity School, cu o bursă de studiu pentru trimestrele de iarnă-primăvară 1975.

În 1976, Culianu alege să părăsească Italia pentru postul de românist oferit de Universitatea din Groningen, Olanda, alegere influenţată probabil şi de sfatul lui Eliade: „Dacă Olanda e sigură, acceptă. Vei putea pleca mai tîrziu, de îndată ce vei primi o propunere mai interesantă“. În scrisorile din 1976 către Mircea Eliade, Culianu îi cere acestuia, din nou, o listă biografică, dornic să termine monografia dedicată istoricului român al religiilor. Mono - grafia a apărut în 1978, în Italia, dar nu îna - inte ca Eliade, în 1977, să încerce să lămurească anumite neclarităţi legate de trecutul său din România, un trecut despre ale cărui iţe, destul de încurcate, Culianu nu avea încă habar. În scrisoarea datată 10 ianuarie 1977, Eliade îi mărturiseşte tînărului său discipol motivul întoarcerii sale în ţară, în 1942, după ce, în 1940, fusese numit de către C.C. Giurescu – pentru a-l salva, probabil, de represiunile împotriva Mişcării Legionare – la Londra, în postul de consilier cultural, de unde este transferat, în 1941, la Lisabona. Motivul întoarcerii: transmiterea unui mesaj urgent generalului Antonescu din partea dictatorului portughez Salazar. Notele editorilor – Tereza Culianu-Petrescu şi Dan Petrescu – sînt destul de ample în cazul acestui capitol controversat din viaţa lui Eliade, capitol actual încă (a se vedea şi Jurnalul inedit 2001- 2002 al Monicăi Lovinescu, apărut în 2014, la Editura Humanitas). Mircea Eliade, se specifică într-una din note, în scrierile sale autobiografice, desfăşoară „o uriaşă operaţiune «de imagine»“ – determinată şi de incidentul Toladot, din 1972-1973, cînd în revista efemeră era demascat trecutul legionar al lui Eliade –, chinuit „de gîndul că trebuia să ascundă, faţă de o anumită parte a publicului şi a confraţilor săi, taina – devenită din ce în ce mai transparentă – a apropierii sale de o mişcare de dreapta dinainte de război, mişcare pe care tragediile care o urmaseră o făcuseră să fie condamnată în bloc şi fără recurs la nuanţe“. Editorii observă cîteva „inad - vertenţe“ în justificarea lui Mircea Eliade, şi anume: scurta întoarcere în România, din iunie 1942, a lui Eliade, hotărîtă, pare-se, încă de la sfîrşitul lui mai, a fost determinată mai degrabă de posibilitatea existenţei unei catedre pentru acesta la Universitatea din Bucureşti. În plus, hotărîtoare a fost şi dorinţa mareşalului Antonescu de a relua tratativele cu intelectualii apropiaţi de Legiune, mulţi dintre aceştia sperînd ca, prin intermediul lui Eliade, să se încheie o înţelegere între mareşal şi Gardă. În astfel de condiţii, plecarea din Portugalia a lui Mircea Eliade, fixată încă din mai, nu avea în mod necesar legătură cu întrevederea cu Salazar, mai ales că, avertizează editorii epistolarului Eliade- Culianu, „în plin război, biletele de avion nu se cumpărau de pe o zi pe alta...“.

O versiune a celor întîmplate atunci este elaborată, ca să spun aşa, de către Eliade, în scrisoarea din 1972 către Gershom Scholem, iar versiunea din scrisoarea către Culianu, conform aceloraşi note editoriale, „este una intermediară, mai bine pusă la punct decît cea din scrisoarea către savantul de la Ierusalim“. Perioada 1977-’78 a fost pentru I.P. Culia - nu una dificilă. Documentîdu-se pentru monografia Eliade, Culianu a aflat destule amănunte despre trecutul lui Eliade încît să-l deruteze şi să-l pună într-o situaţie incomodă faţă de maestrul său, căruia îi cerea insistent informaţii despre ce s-a întîmplat între 1937- 1940. În 1972, în Italia, Roberto Scagno îşi susţine teza de licenţă cu lucarea Religiosità cosmica e cultura tradizionale nel pensiero di Mircea Eliade, lucrare consultată şi de Culianu, în care era afirmată apropierea lui Eliade de Garda de Fier. În 1979, Furio Jesi, în volumul Cultura di destra, îl atacă pe Eliade sub acelaşi pretext. Volumul este precedat de o cronică, în care istoricul român al religiilor este atacat dur, ceea ce îl determină pe Culianu, în epistola datată Groningen, 11 mai 1979, să-i scrie lui Mircea Eliade, avertizîndu-l în privinţa conţinutului cărţii: „În fine, Furio Jesi s-a dat definitiv pe faţă: pare că victima de predilecţie a cărţii sale Cultura di destra, [Milano], Garzanti, 176 pp., 4.500 lire, sînteţi Dvs... Asta se poate deduce din recenzia (apărută înainte de punerea în vînzare a cărţii) lui Enrico Filippini din cotidianul cel mai vîndut în Italia, La Repubblica, din 4 curent, cu titlul «Quando Liala incontra Julius Evola». Autorul, se poate citi printre rînduri, consideră pesemne terorismul din Italia ca o emanaţie a «culturii de dreapta». Judecînd după spaţiul pe care vi-l consacră, în această «cultură » Dvs. aţi avea un rol mai «devastant» chiar decît al lui Evola! Nu rezum consideraţiile savantului, care sînt de o tîmpenie de nedescris. Aştept să citesc cartea. Dar, pe scurt, autorul afirmă că «profesorul M.E. îi dădea pe evreii români pe mîna SS-ului în vreme ce scria tratate f. serioase de istorie a religiilor»! Asta o susţine cu un citat (apocrif, nu mă îndoiesc), dintr-un articol al Dvs. din 1937 (!). Mă abţin, oricum, să-l transcriu. Mă întreb însă: de unde a căpătat înformaţia asta (desi - gur falsă)?“. În ciuda tendenţiozităţii articolului, I.P. Culianu, deşi confuz, ştie prea bine că fără foc nu iese fum şi nu ezită să-i ceară lui Eliade mai multe detalii. În schimb, atitudinea lui Mircea Eliade poate fi socotită, în ciuda tuturor dezvăluirilor şi speculaţiilor, una evazivă.

Iată ce-i scria lui I.P. Culianu cu un an înainte, în 1978, cînd încearcă să-şi justifice atitudinea politică din 1937-1940 într-un mod destul de ambiguu, presat de insistenţele, dar mai ales de interpretările lui Culianu date unor nuvele eliadeşti în care tînărul discipol vedea o influenţă a misticii legionare: „Trebuie să recunosc: referinţa la C.Z.C. [Corneliu Zelea Codreanu, n.m.] nu mă încîntă, pentru că poate da loc la «confuzii». (Asta îi reproşam şi lui Scagno: simpatia faţă de Legiune a fost una indirectă, prin Nae Ionescu, şi n-a avut nici o influenţă în gîndirea şi scrierile mele; a fost doar pretextul de a-mi pierde Conferinţa la Univ. din Bucureşti, şi, mai ales, de a fi calomniat între anii 1944- 1968, în ţară şi în străinătate...). În privinţa lui C.Z.C. nu ştiu ce să cred; a fost, desigur, cinstit şi a izbutit să trezească o generaţie întreagă; dar, lipsit de spirit politic, a provocat cascada de represiuni (Carol II, Antonescu, comuniştii) care a decapitat o întreagă generaţie pe care o «trezise»... Nu cred că se poate scrie o istorie obiectivă a mişcării legionare şi nici un portret al lui C.Z.C. Documentele la îndemînă sînt insuficiente. În plus, o atitudine «obiectivă» [îi] poate fi fatală autorului. Astăzi, nu sînt acceptate decît apologiile (pentru un număr infinit de fanatici, de toate naţiile) sau execuţiile (pentru majoritatea cititorilor europeni şi americani). După Buchenwald şi Auschwitz, chiar oamenii cinstiţi nu-şi mai pot îngădui să fie «obiectivi»...“. „Eu nu am fost nici antisemit, nici pronazist“, afirmă categoric Eliade într-o altă scrisoare adresată lui Culianu şi datată 1 martie 1978.


Monografia consacrată lui Eliade

După apariţia monografiei semnate de Culianu, Eliade, protagonistul acestei monografii, îi mărturiseşte autorului: „Am găsit volumul D-tale, ne-a plăcut mult la amîndoi [lui Mircea Eliade şi soţiei sale, Christinel, n.m.]; încă nu l-am parcurs, dar o voi face curînd (de asemenea, voi citi cu interes «A Dualistic Myth...»). Inutil să-ţi spun cît de încîntat sînt că prima carte scrisă de un român despre mine este a D-tale!...“. Totuşi, se pare că Mircea Eliade nu era atît de încîntat de cartea lui Culianu, care ar fi putut aprinde şi mai tare spiritele în Italia. De altfel, la sfatul lui Eliade, I.P. Culianu a renunţat la publicarea unui „Appendice II“, în care încerca să argumenteze că Mircea Eliade nu a fost antisemit şi filonazist, ci „filosalazarian“ (vezi scrisoarea din 17 martie ’78). Într-o notă, editorii ne spun că, de fapt, Culianu a fost supus unor presiuni „prieteneşti“ pentru a nu publica nimic despre trecutul lui Eliade: „Un nucleu cu autoritate, dar deopotrivă autoritar, al exilului parizian îşi fixase încă dinainte de anii ’50 o anumită conduită în această privinţă...“. La o adică, aşa s-ar explica şi reacţia vehementă a Monicăi Lovinescu la tentativa lui Matei Călinescu şi I.P. Culianu de a publica articolele legionare ale lui Eliade şi care, pentru a pune şi mai mult gaz pe foc, identificaseră – uneori poate forţînd limitele interpretării – elemente legate de mişcarea legionară în proza acestuia. Nici mai mult, nici mai puţin, Monica Lovinescu, de o intransigenţă care a caracterizat-o toată viaţa şi fără de care, e drept, nu ar fi rezistat pînă la capăt pe baricadele anticomuniste, interpreta acest gest ca pe o sfidare a tot ceea ce a reprezentat exilul românesc în perioada comunistă (în măsura în care Mircea Eliade a fost una dintre figurile centrale ale exilului românesc) (vezi Jurnalul inedit...).

Eliade, un profesor generos

 

 

Deşi ar fi avut motive, Eliade nu-şi va schimba atitudinea binevoitoare faţă de tînărul său protejat. Îi scrie prefeţe la diverse volume pentru a le grăbi apariţia, îi dă sfaturi, îi laudă cărţile şi încearcă în continuare să-l aducă în SUA. Mai mult, îl numeşte şi legatar al operei sale („Fără să te întreb, te-am declarat executorul meu testamentar“, îi scria lui Culianu în martie 1983). Matei Călinescu vorbeşte, în textul introductiv la Dialoguri întrerupte..., despre generozitatea lui Mircea Eliade, care, ca profesor, dar şi ca prieten, nu făcea discriminări de nici un fel (cu atît mai mult ideologice), dînd şi cîteva exemple: „Ca profesor – o ştiu de la numeroşi foşti studenţi ai săi de la Chicago, pe care i-am cunoscut cu diferite ocazii – Eliade, generos ca erudit, şi ca om, se străduia să-i ajute pe toţi studenţii săi, fără nici un fel de discriminări ideologice sau de altă natură. Un Douglas Allen (stîngist, protestatar împotriva războiului din Vietnam), un Norman Girardot (specialist în religiile din China, dar cu puţine publicaţii de specialitate), un Burton Feldman (specialist în istoria receptării miturilor şi discipol declarat al lui Nicola Chiaromonte, identificat cu stîngista Partisan Review) s-au bucurat în egală măsură de stima, sprijinul şi prietenia lui Eliade. În discuţiile pe care le-am avut cu el în anii ’70 şi ’80, el îmi vorbea însă cu discernămînt lucid despre foştii lui studenţi, ale căror slăbiciuni le percepea în ciuda simpatiei pe care o avea pentru ei, şi totdeauna îl cita ca pe cel mai dotat pe Bruce Lincoln (pe care am avut prilejul să-l cunosc personal). Ştia că e marxist şi materialist cultural, dar asta nu-l împiedica să-i aprecieze calităţile de savant şi să-l vadă... ca pe unul dintre «corifeii» istoriei religiilor (categorie înal - tă în care nu-i includea pe ceilalţi foşti studenţi, chiar dacă îi erau prieteni apropiaţi, ca Burton Feldman; categorie în care îl includea însă pe Culianu, care nu-i fusese niciodată student propriu-zis)“.

Titlul volumului de corespondenţă Mircea Eliade-Ioan Petru Culianu apărut la Editura Polirom se regăseşte într-o scrisoare a lui Mircea Eliade din 1982 şi face referire la titlul unui posibil volum de convorbiri dintre cei doi – maestru şi discipol –, volum proiectat de Paul Goma la Editura Hachette, în colecţia „Est-Ouest“: „Privitor la volumul cerut de Goma: sugerez acest titlu: Dialogues (poate cu precizarea: interrompus). Cartea va fi semnată de amîndoi: M.E.-I.P.C. Alături de «credinţele şi ideile» mele, le vei exprima pe ale D-tale. După prezentarea masivă de la început, urmează «dialogurile», pe temele pe care le socoteşti interesante. Sînt sigur că îţi aduci aminte de atîtea convorbiri ale noastre din anii trecuţi, încît dispui deja de un «material brut» important...“. Din păcate, proiectul nu s-a realizat, în parte şi pentru că Eliade, la începutul anilor ’80, era bolnav. Suferea de o artrită reumatică, menţionată şi în scrisorile către Culianu, boală ce i-a afectat mîinile şi pe care o trata cu injecţii cu săruri de aur. Din cauza injecţiilor devenise, credea el, melancolic, deprimat. Pe deasupra, era chinuit şi de un ulcer rebel. În 1983, Mircea Eliade era deja hotărît în privinţa lui I.P. Culianu: el va fi, într-un fel sau altul, urmaşul său. Îi recunoaşte meritele, îl sprijină, îl încurajează. În decembrie 1983, Eliade îi scrie tînărului său discipol: „Şi încă ceva, care poate nu te interesează, dar care îmi stă pe inimă: eşti deja unul din adevăraţii istorici ai religiilor, unul din puţinii de care disciplina noastră, în criză, are mare nevoie. Eşti recunoscut ca atare de mulţi colegi şi studenţi; dar, ca şi în cazul meu – de altfel, norocos –, îţi vor trebui încă 15-20 de ani ca să fii proclamat în Academii şi Universităţi, şi să devii «popular» în marele public al diferitelor culturi. Şi nu prea avem timp de pierdut! Colaborarea noastră la o operă utilă ar putea accelera procesul...“ (Eliade se referea la Dicţionarul religiilor, proiectul pe care îl dorea realizat în colaborare cu I.P. Culianu). Tînărul său protejat a mai avut la dispoziţie doar opt ani, timp în care a reuşit să-şi consolideze reputaţia de istoric al religiilor, dar şi să stîrnească rumoare prin încercarea de a reforma domeniul istoriei religiilor printr-o viziune sistemică, cognitivă.

Volumul Dialoguri întrerupte. Corespondenţă Mircea Eliade-Ioan Petru Culianu conţine şaptezeci de scrisori semnate de Eliade şi doar patruzeci şi una semnate de Culianu. Scrisorile lui Culianu, trebuie menţionat, au fost descoperite în mare parte de către istoricul Eduard Iricinschi în Arhiva „Mircea Eliade“ de la Biblioteca Regenstein a Univer sităţii din Chicago. Pentru că volumul este constituit în mare parte din scrisorile lui Eliade, m-am folosit aproape în exclusivitate de citate din epistolele acestuia din urmă pentru a surprinde cîteva dintre punctele nevralgice ale relaţiei Eliade-Culianu. Schimbul epistolar dintre cei doi, cel puţin în volum, se încheie cu o scrisoare a lui Culianu, datată Groningen, 14 ian. 1986, anul morţii lui Mircea Eliade. Corespondenţa Eliade-Culianu marchează destul de vizibil etapele relaţiei dintre cei doi istorici ai religiilor. Sînt surprinse entuziasmul şi admiraţia tînărului Culianu, dar şi îndoielile acestuia, începînd cu anii ’80, în privinţa trecutului maestrului său. În ce-l priveşte pe Eliade, transpare admiraţia pentru tînărul său discipol, dar şi prudenţa cu care îşi explică trecutul legionar. Pînă la sfîrşitul vieţii, însă, Mircea Eliade nu îşi va schimba atitudinea în ceea ce-l priveşte pe I.P. Culianu, în ciuda îndepărtării acestuia din urmă de calea maestrului. Scrisorile dintre cei doi, fără a fi revelatoare, spun, în fapt, povestea discipolului care îşi caută propria cale, separată de a maestrului, căutare presărată cu greutăţi, dar şi cu satisfacţii, o poveste cu iz iniţiatic.


Mircea ELIADE, Ioan Petru CULIANU
Dialoguri întrerupte. Corespondenţă Mircea Eliade-Ioan Petru Culianu
Ediţia a II-a revăzută şi adăugită
Prefaţă de Matei Călinescu
Editura Polirom, Iaşi, 2013, 304 p.