marți, 9 decembrie 2014

Gnosticismul la Ioan Petru Culianu





În 1985, după volume ca Psihanodia sau Experiențe ale extazului, Ioan Petru Culianu propune un alt studiu despre gnosticism, cu evidente accente critice. Titlul volumului, Gnosticism și gândire modernă: Hans Jonas, sugerează o monografie. Este, într-adevăr, vorba despre o monografie, însă, pe de altă parte, după cum recunoaște însuși autorul, studiul concretizează un vechi proiect, datând încă din 1973, care a căpătat o primă formă în teza de licență din 1975 susținută la Università Catolica „del Sacro Cuore” din Milano. Volumul Gnosticism și gândire modernă: Hans Jonas este unul important pentru perioada în care Culianu s-a dedicat studiului gnosticismului, dintr-un motiv simplu: avem de-a face, în acest caz, cu „o rapidă prezentare a fenomenului și a istoriei studiilor despre gnosticism”, în care vocea critică și erudiția lui Culianu sunt vizibile. Dar să vedem care sunt obiecțiile lui I.P. Culianu legate de modul în care Hans Joans a ales să se raporteze la gnosticism.

În primul rând, I.P. Culianu a respins categoric ipoteza iraniană a dualismului gnostic și, asemenea lui Gilles Quispel, considera dualismul un produs al iudaismului târziu, elenistic. Hans Jonas, pe de altă parte, deși a abandonat teza originii iraniene, nu a agreat ipoteza originii iudaice, invocând incompatibilitatea acesteia cu „antisemitismul gnostic”. Culianu, în schimb, se situează, influențat fiind de modul în care a definit gnosticismul Ugo Bianchi, istoric invocat adesea în paginile studiului, pe baricade opuse. Ugo Bianchi considera gnosticismul „moștenitorul de drept, dacă nu de fapt, al speculațiilor «misteriosofice» apărute în spațiul grec chiar înainte de Platon”. Trebuie menționat aici că Bianchi înțelegea prin „misteriosofice” doctrinele și concepțiile religioase grecești care au preluat concepte din practicile religioase de tip mistic și misteric, reinterpretându-le din perspectiva unei înțelepciuni (sophia) revelatoare. Cu alte cuvinte, gnosticismul ar fi, în viziunea lui Bianchi, o „iudaizare” și „creștinare” a misteriosofiei greco-elenistice, ipoteză pe care Culianu, deocamdată, nu o ignoră. Dimpotrivă, până la desăvârșirea viziunii sale sistemice, istoricul, contextualul vor ocupa un loc esențial în scrierile lui I.P. Culianu.

În lumea modernă, crede Jonas, gândirea și simțirea gnostice nu au dispărut, dimpotrivă, au proliferat. Într-un interviu din 1975, acordat lui I.P. Culianu, recunoaște că este vorba mai degrabă de un „spirit al vremii”, de un soi de pesimism contextual. Cele două războaie mondiale, apoi criza economică au favorizat acest tip de atitudine. „Cred că ceva în Europa se înrudea cu gnosticismul: situația apocaliptică și nihilistă”, recunoaște Jonas. Gnosis und spätantiker Geist, volumul din 1934 semnat de Hans Jonas, primul volum din două, deși a avut slabe ecouri critice, a devenit, după cum i-a mărturisit mai apoi Karl Jaspers, „un factor major în viața secretă a intelligentsiei germane din timpul războiului”. Gilles Quispel, la rându-i, a recunoscut că, de asemenea, și în Olanda ocupată cartea a avut numeroși cititori. Hans Jonas era îndreptățit, așadar, să afirme: „Cred că atinsesem nervul sensibil al unei epoci”. Modest, însă, nu-și absolutizează meritele: „Asta nu înseamnă – și trebuie s-o subliniez – că interpretarea pe care am dat-o gnosticismului era corectă: ea se potrivea doar cu starea de spirit provocată de circumstanțele istorice...”. Ce aducea nou gnosticismul în contextul vremii sale și prin ce se înrudește cu perioada interbelică și chiar cu cea postbelică? Platon, filosof cu o influență majoră în antichitate, în ciuda doctrinei „căderii sufletului”, recunoaște necesitatea existenței acestei lumi în desăvârșirea întregului. La Plotin, ca și la Platon, este evidentă atitudinea de respect pentru cosmos, perceput ca armonic, divinizat. Gnosticismul, pe de altă parte, înlocuiește viziunea unui cosmos divinizat cu unul demonizat, creat de arhonții cei răi, care instaurează o spaimă față de această lume. Culianu, pe urmele lui Jonas, descrie astfel acest fenomen: „Transformarea constă în faptul că sufletul însuși nu se mai află în opoziție cu materialitatea corpului, ci intră în structura cosmosului tenebros, este demonizat, supus forțelor malefice. Eliberarea stă în negarea de sine însuși ca existență psihică, negare a cosmosului în același timp, care duce la regăsirea scânteii de spirit ascunse, aparținătoare Dumnezeului necunoscut”. Este de înțeles, prin urmare, de ce la început de secol XX exista o empatie față de un astfel de mod de a percepe lumea. Nici după cel de al doilea război mondial lucrurile nu s-au schimbat. În aceeași notă, comunismul, în esența sa demonică, poate fi văzut ca un construct născocit de către arhonții malefici. Lumea comunistă era o lume demonizată, iar evadarea constituia principala preocupare a celor prinși în acest angrenaj. I.P. Culianu recunoaște că tema gnosticismului i s-a impus de la sine tocmai pentru că venea dintr-o astfel de lume condusă de niște arhonți răi. De menționat că interesul pentru gnosticism al tânărului I.P. Culianu se datorează, după cum am mai precizat, profesorului Ugo Bianchi, cu care începe să studieze în 1973. Nu-i de mirare, așadar, că volumul despre Hans Jonas reprezintă, în fond, o critică, de pe pozițiile lui Ugo Bianchi, a modului existențialist (heideggerian) de analiză a gnosticismului practicat de Jonas.

Pentru Hans Jonas, gnosticismul, după cum am văzut, are subtile și trainice legături cu secolul al XX-lea, secol dominat de o acută viziune nihilistă asupra existenței. În eseul „Răzbunarea gnosticilor (gnosticismul şi literatura secolelor XIX ŞI XX)” (1984), Culianu face o scurtă prezentare a câtorva elemente/carcateristici gnostice recognoscibile şi în literatura secolelor XIX-XX. Caracteristicile ar fi următoarele: dualism anticosmic, consubstanțialitatea între cel care cunoaşte şi instrumentul cunoaşterii, caracterul emanaţionist, anticosmismul (de fapt, unica trăsătură distinctivă a gnosticismului). Spre deosebire de Jonas – sau ducând mai departe viziunea lui Jonas – I.P. Culianu face o distincţie importantă între nihilismul gnostic şi cel modern, distincţie reluată şi în volumele Gnozele dualiste ale Occidentului şi Arborele gnozei. Pe scurt, avem, pe de o parte, un nihilism metafizic, pe de altă parte, un nihilism antimetafizic. Dacă acţiunea gnosticilor de deconstrucţie era îndreptată atât împotriva lumii fizice, cât şi împotriva lumii de dincolo, ea nu urmărea distrugerea transcendenţei (cel puţin nu în totalitate), asemenea nihilismului modern. Distincția merita, cred eu, precizată. 

În Psychanodia I. A Survey of the Evidence Concerning the Ascension of the Soul and its Relevance, volum apărut în 1983 în Olanda, și tradus la noi cu titlul Psihanodia. O prezentare a dovezilor cu privire la ascensiunea celestă a sufletului și la importanța acestuia, Culianu s-a oprit asupra temei ascensiunii sufletului la cer, Himmelsreise der Seele, temă centrală în gnosticism și care l-a preocupat, printre alţii, și pe Hans Jonas. Încă din  introducere, Culianu recunoaște că unul dintre obiectivele volumului este acela „de a combate din rădăcină vederile «tradiționale» greșite în domeniul a ceea ce se numește «die Himmelsreise der Seele» sau «înălțarea la cer a sufletului», un domeniu în care religionsgeschichtliche Schule continuă să dețină monopolul”. Pentru Wilhelm Anz, primul exponent al religionsgeschichtliche Schule, ideea înălțării sufletului la ceruri și-ar avea originea în Iran. Wilhelm Bousset, în lucrarea Die Himmelsreise der Seele (1901), propune, pe urmele lui Anz, același loc: Iranul. De asemenea, Bousset susținea că „originea dualismului gnostic nu putea fi iudaică, deoarece Dumnezeul iudeilor a suferit în gnosticism un proces de «demonizare», al cărui rezultat a fost transformarea sa în demiurgul rău al acestei lumi”, formă particulară de antisemitism incompatibilă, susținea Bousset, cu gândirea religioasă iudaică. E. Peterson, G. Quispel și I.P. Culianu au demonstrat că lucrurile nu stau astfel, că influența iudaică în configurarea gnosticismului a fost esențială. În volumul Experiențe ale extazului, Culianu susține, în siajul altor cercetători, că formarea dualismului gnostic este produsul unei schimbări majore în contextul socio-politic din Palestina secolului I p.C. Unele grupuri evreiești, după distrugerea Templului din Ierusalim, dezamăgite de lipsa intervenției divine, au ales să creadă că Dumnezeul acestei lumi este un Arhonte rău, un zeu secundar, iar Dumnezeul adevărat s-a retras undeva, în afara acestei lumi, lume care, în fapt, este o creație a Arhontelui cel rău. În unele medii iudaice s-a dezvoltat o atitudine de nemulțumire față de un Dumnezeu care a permis înfrângerea evreilor de către romani atât în 70 p.C., cât și în 135 p.C.

Gnozele dualiste ale Occidentului, volum apărut în 1990, la editura pariziană Plon, sub titlul Les Gnoses dualistes d' Occident. Histoire et mythes și reluat în engleză în 1992 cu titlul The Tree of Gnosis. Gnostic Mythology from Early Christianity to Modern Nihilism, dezvăluie deja o manieră proprie de abordare a gnosticismului, desăvârșită în varianta engleză. Scopul mărturisit al cercetării este „studiul miturilor vehiculate de un grup anumit de curente religioase numite de noi «dualisme ale Occidentului».” Autorul recunoaşte că aspectul istoric al problemei va fi tratat minimal, accentul căzând pe tratarea sistematică şi sincronică a acestor credinţe. Pentru că, până în acest punct, nu am afirmat clar diferența dintre dualism și gnosticism, o fac acum, pornind de la volumul din 1990 al lui Culianu. Dualismul presupune opoziţia a două principii (lui opunându-i-se monismul). Spre deosebire de dualism, gnosticismul vehiculează două mituri dependente unul de celalalt, cel al înţelepciunii căzute şi cel al demiurgului ignorant sau al trickster-ului. În al doilea rând, atitudinea de fond a gnosticismului este una revoluţionară, această atitudine calificându-l drept o contra-cultură în raport cu doctrinele şi religiile perioadei sale de manifestare: el neagă bunătatea Creatorului, considerându-l un Demiurg ignorant şi mândru, şi, de asemenea, neagă principiul antropic, principiu care postulează că omul a fost făcut pentru lumea de aici, iar lumea de aici a fost făcută pentru om.

Premiza volumului este clar formulată de la bun început: „Cum vom afirma în paginile ce urmează, omul şi sistemul de producţie mitică se gândesc ei înşişi şi câteodată se re-gândesc unul pe celălalt”. Termenul-cheie, în rândurile citate, este acela de sistem. Mai departe, dualismul este definit ca proces de gândire, proces al cărui rezultate pot fi încadrate, iată, sistemic, adică într-un sistem. Dualismul este „un proces de gândire care, o dată pus în mişcare, produce de la sine o infinitate de variante perfect previzibile (s.m.), plecând de la o simplă analiză logică. Studiul acestui proces formează obiectul cercetării noastre”. Ceea ce ne propune Culianu este o schemă alcătuită din mai multe posibilităţi și soluţii, în istorie impunându-se doar unele dintre acestea, celelalte fiind repudiate prin jocul puterii: „Viaţa, ca şi mitul, este domeniul alegerilor multiple. Şi, ca şi în viaţă, o alegere greşită în mit poate fi fatală. Aşa a fost pentru nenumăraţi marcioniţi, maniheeni, paulicieni şi cathari… Se moare şi se trăieşte într-un adevăr care nu-i decât unul din multe”. Gnosticii, şi dualiştii în general, nu au făcut decât să aleagă din această schemă soluţii afine cu viziunea lor despre lume. Deja I.P. Culianu, cu aceste două volume, iese din domeniul strict al istoriei religiilor și glisează înspre științele cognitive, metoda sa sistemică fiind, în fond, una cognitivă.

Am urmărit, iată, pe scurt, traseul parcurs de Ioan Petru Culianu prin istoria încâlcită, uneori, a gândirii și credinței gnostice, pornind de la volumul dedicat lui Hans Jonas, un volum care se plasează la mijlocul acestui traseu. Am încercat să surprind contribuțiile lui Culianu în acest domeniu, care, împreună cu cele din domeniul la fel de stufos al magiei renascentiste, dau socoteală de o erudiție (dar și de o intuiție) extraordinară, prea devreme redusă la tăcere.



Citatele provin din volumele:

1. Ioan Petru Culianu, Arborele gnozei. Mitologia gnostică de la creştinismul timpuriu la nihilismul modern, Nemira, București, 1999
2. Ioan Petru Culianu, Experienţe ale extazului.  Extaz, ascensiune şi povestire vizionară din elenism până în Evul Mediu, Nemira, București, 1997
3. Ioan Petru Culianu, Gnozele dualiste ale Occidentului. Istorie și mituri, Polirom, Iași, 2013
4. Ioan Petru Culianu, Gnosticism şi gândire modernă: Hans Jonas, Polirom, Iaşi, 2006
5. Ioan Petru Culianu,  Psihanodia, Nemira, București, 1997

Apărut în revista „Steaua”, nr. 11-12/ 2014