Pentru psihanaliză, visele sînt elemente prime în exerciţiile de descifrare a lumii interioare, psihice. Freud, cu a sa Interpretare a viselor, a deschis o perspectivă asupra acestei lumi care, de atunci încoace, nu a mai putut fi ignorată. Dacă pentru Freud, visele îşi trag seva din evenimentele de peste zi şi din întîmplările copilăriei, pentru Carl Gustav Jung, visele au şi un substrat arhaic, sînt, adică, intim legate de filogenia noastră. Mai mult, faptul că animalele şi fetuşii visează este acum o certitudine. Anthony Stevens, în Sinele de două milioane de ani, vorbeşte despre vis în termeni evoluţionişti. Mai exact, „visele sînt, într-un fel, fosile vii care ne dezvăluie preocupările primordiale ale strămoşilor noştri“, ele „reprezintă modalitatea în care întregul repertoriu comportamental al speciei este integrat cu experienţa recentă a individului, crescînd astfel capacitatea de supravieţuire în condiţiile şi exigenţele zilei de mîine“. Noi îi comunicăm strămoşului nostru din paleolitic – prezenţă tulburătoare, instabilă, dublul nostru, care, pe bună dreptate, ne inspiră teamă – ce se întîmplă în lumea actuală, cum mai este ea, iar el ne asigură armele, reflexele mai bine spus, pentru a supravieţui în această lume care a rămas, în felul ei, sălbatică. Este evident, şi în acest caz, rolul compensator al visului, de - spre care s-a tot vorbit şi se vorbeşte nu numai în psihanaliză, ci şi în critica literară. Artele, la rîndul lor, au avut din plin de profitat de pe urma materialului oferit de vise. Romanticii, avangardiştii, experimentaliştii din toate timpurile au abuzat de puterea seducătoare a visului, de incoerenţa şi de hermetismul său. Creaţiile lor au la bază, nu de puţine ori, secvenţe onirice, ele putînd fi considerate, fără a greşi, adevărate jurnale onirice. Cu timpul, jurnalul oniric, jurnalul de vise, a devenit un produs asumat ca atare de cel care îl scrie. Este şi cazul lui Corin Braga care, în 2014, recidivează, după publicarea în 1999 a volumului Oniria. Jurnal de vise (1985- 1995), cu un alt jurnal oniric, Acedia.
Care este gradul de autenticitate a acestui gen literar reprezentat de jurnalul de vise? Pe de o parte, viselor descrise în paginile jurnalului nu li se poate nega autenticitatea. Pe de altă parte, nici unei ficţiuni nu i se poate nega un anume grad de realitate (cele povestite, la o adică, s-ar putea să se fi întîmplat ca atare!). Jurnalul oniric ne este propus, aşadar, ca un fapt autentic, ceea ce nu reprezintă, în cele din urmă, decît o convenţie literară. De altfel, şi însemnările diaristice stau tot sub semnul convenţiei literare, al ficţionalizării. Încă de la bun început, autorul jurnalului ne prezintă cele trei ipostaze, să le numesc aşa, ale personalităţii sale: Aia, Peter Pan şi Ăla. Reminiscenţă a unor trăiri adolescentine care fisurau pe alocuri, cu ajutorul imaginaţiei, crusta realului, Aia, fără vreo legătură cu vreo proiecţie sau vreun ideal feminin (ne avertizează autorul), este acea proiecţie care, printr-o fascinaţie „dulce“, tinde să izoleze. Aia, înteţind simţurile, oferea o privire fugară, dar intensă asupra unei realităţi subterane cu iz de coşmar. De ea fuge acea proiecţie numită Peter Pan, proiecţie care reprezintă, în fond, nostalgia după o lume sigură, protejată. Peter Pan, „băiatul zburător“, trebuia să găsească, la întoarcerea sa din Neverland, fereastra deschisă, altfel risca să rămînă afară, „privind înăuntru la o fericire care lui îi rămînea pentru totdeauna inaccesibilă“. Această ipostază este relaţionată de autor cu un accident biografic. Mama sa, pe cînd era însărcinată în luna a opta, a alunecat pe zăpadă şi a pierdut lichid amniotic. Fiind singură acasă, nu s-a dus de urgenţă la spital, ci a stat acasă o zi sau două, pînă cînd o vecină a trimis-o cu salvarea la spital, unde i-a fost provocată o naştere forţată. În legătură cu acest incident, autorul mărturiseşte: „Nu am amintiri legate de sufocare sau altă formă de traumatism fizic, dar Hook (filmul lui Steven Spielberg din 1991, n.m.) mi-a actualizat parcă întreaga angoasă a copilului care nu se poate naşte, care bate la fereastra lumii reale, privind cu disperare la lumea dinlăuntrul camerei, speriat că nu va putea intra niciodată şi va rămîne să bîntuie în zbor ţinuturile miraculoase şi letale ale unui Tărîm de Niciunde şi de Nicăieri. Copilului acestuia din mine, care rîde, face tumbe, se aruncă prin aerul imaginaţiei în sus şi în jos, face pozne şi vrea să fie iubit, i-am spus Peter Pan“. De îndată însă ce Peter Pan intră pe fereastră în lume, el este înlocuit de un altul, un personaj adaptat lumii reale, insensibil, ceea ce Jung a numit persona. Corin Braga l-a numit, simplu, Ăla. Între cele trei ipostaze se dă o luptă continuă, din care Aia „s-a retras, bolnavă de moarte şi tot mai transparentă“. În schimb, Ăla, persona, a devenit din ce în ce mai puternic.
Acedia surprinde această luptă, dar şi căutarea disperată nu a realităţii subterane oferite de Aia, ci a unei alte realităţi de o calitate superioară, singura adevărată: „Fantasmă tot mai îndepărtată, iluzie de evadare ratată, speranţă de transcendere strivită în faşă, iată-mă tot aici, capricorn dînd disperat cu cornul într-un tavan fără trapă de ieşire, inundate de acedia, spaima că nu faci ceea ce trebuie şi că eliberarea nu va veni niciodată“. Nu miră această questa, Corin Braga fiind un expert, de altfel, în istoriile utopiei (sau ale antiutopiei), care a scris despre încercările eşuate de a găsi Paradisul terestru – Edenul oriental şi Avalonul occidental (şi aici trebuie menţionate cele două volume în franceză ale lui Corin Braga, Le Paradis interdit au Moyen Âge. La quête manquée de l’Éden oriental şi La quête manquée de l’Avalon occidental. Le paradis interdit au Moyen Âge – 2). Tentativa sa, iată, se înscrie în aceeaşi categorie a căutării unui Paradis (de această dată unul interior), un Paradis care însă pare din ce în ce mai îndepărtat, mai ocultat sub faldurile unei realităţi grosiere. Această căutare interioară are un corespondent exterior: fugile dese la Sibiu, loc al copilăriei autorului, un topos încărcat cu magia tinereţii, un loc protector. De asemenea, rod al acestei questa pot fi considerate şi visele cu casa bunicilor din Alba Iulia, vise în care apar, nu de puţine ori, şi cei doi bunici, în ipostaza unor personaje misterioase, încărcate de înţelepciunea unei alte dimensiuni.
Deocamdată, visele sînt singurele semnale, borne prin care cealaltă lume îşi face simţită prezenţa. Ele sînt, de cele mai multe ori, scenarii coşmareşti, neliniştitoare, intense, fantasme plămădite mai degrabă în lumea subterană a lui Aia şi care deseori par a-l deruta pe visător. Dar Corin Braga nu este un visător obişnuit, ci unul exersat, care, asemenea unui şaman, încearcă să ia în stăpînire lumea onirică, controlîndu-şi corpul din vis. Aşa procedează şi personajul său, Luiza Textoris. Ca şi ea, visătorul din Acedia se teme de imposibilitatea de a mai distinge, la un moment dat, imaginarul de real, visul de realitate, de a nu rămîne blocat în lumea de vis, aşa cum i s-a întîmplat Luizei Textoris. Sfaturile lui Carlos Castaneda legate de lumea visului au fost luate destul de în serios, pare-se, de Corin Braga. Tentativele sale de a-şi controla corpul din vis, de a-l face să se deplaseze cît mai uşor în aşa-numitele vise de zbor îşi au originea în cărţile „şarlatanului“ Castaneda. În plus, Corin Braga, asemenea lui Castaneda, încearcă în ficţiunile sale să forţeze limitele realului, să imagineze depăşirea graniţei dintre real şi vis, proiect pe care şi l-a asumat, de altfel, şi în viaţa de zi cu zi: „[...] citind amănunte concrete despre viaţa lui, Castaneda mi-a apărut dincolo de dilema dacă minte sau povesteşte fapte trăite în cărţile sale. Desigur, a inventat mult, poate totul, şi totuşi nu e un impostor pur şi simplu. Ce monstruoasă transformare a făcut cu el însuşi ca să devină cel ce se inventează şi se scrie? Fenomenul e mai adevărat şi mai terifiant decît dacă mi s-ar fi confirmat că e real tot ceea ce a scris. Oare m-am identificat cu el prin proiectul meu de a-mi duce romanele la limita realităţii, în punctul unde adevărul transcende distanţa dintre ficţiune şi viaţă, unde fiinţa abisală ţi se deschide ca un canal de lavă subacvatică spre suprafaţă şi te implică la un mod ireductibil şi definitiv, în care proiecţia în afară face ca fricile nevrotice să sedimenteze în lumea de zi cu zi?...“.
Nici exerciţiile de yoga, nici meditaţiile, nici visele controlate, nici desele reîntoarceri în Paradisul copilăriei nu reuşesc să atenueze angoasa care-l bîntuie pe autorul însemnărilor din Acedia. Însă questa sa nu este una ratată, eşuată. Dimpotrivă, drumul este cel care contează, descoperirea treptată a unei noi realităţi. Deocamdată, doar visele sînt capabile să dezvăluie cîte ceva din această lume, şi tot prin vise este posibilă explorarea ei. Dacă pentru Anthony Stevens, în siajul psihanalizei jungiene, visele reprezintă un mod de comunicare cu sălbaticul din noi, bătrîn de milioane de ani, pentru Corin Braga, visele reprezintă modul de a comunica nu doar cu sălbaticul din noi, ci cu o întreagă lume veche de milioane de ani. Visele, aşadar, reprezintă singurul instrumentar capabil de a contracara o existenţă calpă prin impunerea unei alte realităţi, cu legi şi caracteristici proprii, în care, pînă acum, doar şamanii sau magii au reuşit să se descurce, o lume a unor puteri nebănuite, o lume care poartă în ea sămînţa unor deveniri viitoare – cine ştie?
Corin BRAGA
Acedia: jurnal de vise (1998-2007)
0 Comentarii