duminică, 26 octombrie 2014

Julio Cortázar și sentimentul autohton





Julio Cortázar, răspunzând unui chestionar trimis de revista Life în 1969, se oprește și asupra chestiunii importanței elementului autohton în textele unui scriitor, vizați fiind autorii latino-americani. Așadar, în ce măsură background-ul cultural, național, rasial chiar, influențează opera unui scriitor? Este o întrebare care, s-o recunoaștem, a măcinat și macină încă multe minți de istorici și critici literari. Să vedem însă ce răspuns a dat Cortázar:


În Cuba am fost întrebat de curând ce importanță dau sentimentului autohton al unui scriitor și până la ce punct această folosire a contextului cultural constituie o exigență pentru mine. Am răspuns că întrebarea mi se pare ambiguă în măsura în care și noțiunea de autohton este ambiguă. De fapt, ce vrea să însemne exact „context cultural” în vremea noastră? Dacă îl reducem la cultura exclusiv regională, nu mergem prea departe în America Latină. Și „tradiția rasei”? Știu cum pot folosi aceste expresii cei pentru care realitatea tinde întotdeauna să semene cu o chitară. Borges a întrebat odată un indigenist intransigent de ce, în loc să-și dea la tipar cărțile, nu le editează în formă de quipu. Adevărul este că toate acestea sunt o falsă problemă. 
Care scriitor mare nu este autohton chiar dacă tematica lui poate părea desprinsă de temele în care folcloriștii văd rădăcinile unui neam? Arborele unei culturi se nutrește din multe seve, și ceea ce contează este ca frunzișul lui să se îndesească și roadele lui să aibă savoare. A fi autohton înseamnă în definitiv a scrie o operă pe care poporul căruia îi aparține autorul s-o recunoască, s-o aleagă și s-o accepte ca fiind a lui, chiar dacă în paginile ei nu se vorbește întotdeauna despre acest popor și nici despre tradițiile lui. Conceptul de autohton se plasează înaintea identificărilor locale și naționale sau pe sub acestea; nu este o exigență anterioară, un modul la care trebuie să se adapteze literaturile noastre. Mă gândesc din nou la toate acestea în legătură cu o carte ca Un veac de singurătate, de García Márquez, despre care Life îmi cere părerea. Cred că este unul dintre cele mai frumoase romane ale Americii noastre, între multe altele pentru că García Márquez știe ca nimeni altul că sentimentul autohton are întotdeauna un rol de deschidere, nu de delimitare. Macondo, fundalul operei sale, este incredibil de columbian și latino-american pentru că pe deasupra mai înseamnă și multe alte lucruri, provine din multe lucruri, se naște dintr-o multiformă și aproape vertiginoasă prezență a literaturilor celor mai variate în timp și spațiu. Nu vorbesc de „influențe”, cuvânt detestabil și profesoral de care se agață cu disperare cei care nu găsesc adevăratele chei ale geniului; vorbesc de participare profundă, de frăție în planul esențial, acolo unde O mie și una de nopți, William Faulkner, Conrad, Stevenson, Luis Buñuel, Carlos Fuentes, Roussseau Vameșul, romanele de cavalerie și atâtea altele îi dau lui García Márquez originalitatea cea mai profundă, cea a romancierului capabil să recreeze o realitate națională fără a înceta să mai simtă în jurul lui toate direcțiile busolei. Autohton? De bună seamă, pentru că și-a ales realitatea fără a respinge celelalte realități, pentru că le-a supus geniului său creator și a concentrat toate forțele de pe Pământ în acest sătuc numit Macondo, care a devenit deja un mit nepieritor chiar în miezul inimii noastre.



(Julio Cortázar, Pagini neașteptate, traducere de Tudora Șandru Mehedinți, Polirom, Iași, 2010)

sâmbătă, 25 octombrie 2014

I.P. Culianu & The House of the Rising Sun





„În cele din urmă [Ioan Petru Culianu] s-a îndrăgostit de o tânără extrem de francă, Sanda Ungureanu, despre care colegii ştiau că nu se machia şi nu se parfuma, că umbla fără sutien şi că avea gura mare. Ascultau împreună Ray Charles, Beatles şi Rolling Stones pe discuri sau magnetofoane hârbuite. Cântecele lor favorite erau printre altele „Yesterday", „Here comes the Sun" şi „Yellow Submarine". A încercat să înveţe să cânte la chitară. Foarte mult le plăcea şi „The House of the Rising Sun", pe care o interpretau şi reinterpretau ore de-a rândul, cercetându-i înţelesurile ascunse.”

(Ted Anton, Eros, magie şi asasinarea profesorului Culianu, Polirom, Iași, 2005)









vineri, 24 octombrie 2014

Istvan KEMÉNY






Prefață


Renunță la nedumeriri și se retrag
în cetățile lor albe din fața ultimului
atac deznădăjduit al inexplicabilului

Țin legătura unul cu altul prin
telefon și-și povestesc zâmbind cum viermuiește
orașul ultimei ere, format sub castelul lor

Dar cât valorează zâmbetul fără superioritate
eroii noștri sunt și ei muritori și vor amuți
pe rând liniile telefonice

Să-i lăsăm deci pe ei, mai bine să vedem
în ce măsură s-a schimbat lumea de afară
câtă vreme ne-am întocmit prefața.


(Din volumul O îndepărtată alarmă aeriană, traducere de Andrei Dósa, Charmides, Bistrița, 2014)



joi, 23 octombrie 2014

Marchizul de Sade și visele





Nici marchizul de Sade însuși – raționalist, ateu convins, filosof al viciilor  – nu poate evita în unele dintre textele sale superstiția – mai exact, speculația – legată de anumite fenomene (sufletești, psihice) care, intense, intempestive, nu ne dau pace. Altfel spus, și el pare a crede că nu totul poate fi controlat, explicat, pus sub semnul Rațiunii. De exemplu, visele. De unde vin? Cum ar trebui interpretate? În Faxelange ou les Torts de l'ambition, povestire din volumul Les Crimes de l’amour, Mlle de Faxelange, îndrăgostită de un tânăr, Goé, este promisă baronului de Franlo. Cochetă, superificială, aceasta ezită între cei doi. Eroina noastră are, la un moment dat, un coșmar:

Într-o noapte visă că pretendentul său, transformat într-un animal fioros, o arunca într-o groapă de sânge în care plutea o mulțime de leșuri. În van striga după ajutor din partea soțului său – el nu o asculta... Goé apare, o scoate, o părăsește... ea leșină... Acest vis îngrozitor o îmbolnăvi pentru două zile. O nouă petrecere risipi aceste închipuiri sălbatice și Dra de Faxelange, cucerită, era cât pe ce să se supere pe sine din cauza tulburării pe care o simțise din cauza acestui vis himeric.

În mod evident, autorul strecoară acest vis în povestirea sa pentru a prefigura evenimentele sumbre din viața tinerei. În acest caz, visul este unul premonitoriu, anticipativ. Interesantă este nota de subsol, în care Sade, psihanalist avant la lettre, comentează pe marginea funcției visului:

Visele sunt mișcări tainice nu îndeajuns de bine deslușite: jumătate dintre oameni le disprețuiesc, cealaltă parte cred în ele. Nu ar fi nimic împotrivă să le ascultăm și să ne punem chiar în situația pe care o voi pomeni. Când așteptăm deznodământul unei întâmplări oarecare, iar felul în care acesta trebuie să se petreacă ne preocupă cât e ziua de lungă, îl vom visa cu siguranță. Or, atunci spiritul nostru, absorbit numai de această preocupare, ne face aproape întotdeauna să vedem una dintre fațetele acestei întâmplări la care nu ne-am prea gândit adeseori peste zi. În acest caz, care ar fi superstiția, care ar fi nemulțumirea, în fine, care ar fi greșeala împotriva filosofiei să adăugăm la numărul urmărilor întâmplării așteptate pe cea pe care visul ne-a oferit-o și să ne comportăm ca atare. Cred că aceasta nu ar fi decât o părere de înțelepciune, fiindcă visul este cu siguranță urmarea întâmplării despre care este vorba, un efort al spiritului care ne deschide și ne arată o fațetă nouă a întâmplării. Că acest efort se face în somn sau când ești treaz, ce contează: iată mereu una dintre combinațiile găsite și tot ceea ce faceți din cauza ei nu poate nicicând să fie o nebunie și nu trebuie nicicând acuzată drept superstiție. Neștiința strămoșilor noștri îi conducea, fără îndoială, la mari absurdități. Dar se poate crede că filosofia nu ar fi avut, la rândul său, stavilele sale. Tot cercetând natura, ne asemănăm chimistului care se ruinează pentru a face un pic de aur. Să curățăm, dar să nu ditrugem totul, pentru că în natură există lucruri cu totul și cu totul deosebite pe care nu le vom afla niciodată.

Din păcate, Mlle de Faxelange a ignorat, cu grația caracteristică vârstei, visul. Altele erau preocupările ei, iar un vis, chiar dacă mai straniu („himeric”), nu putea să-i distragă prea mult atenția. Se poate spune că întâmplările viitoare din viața tinerei sunt tocmai consecința nesocotirii visului premonitoriu, iar nota lui Sade nu face decât să întărească această idee.




vineri, 3 octombrie 2014

Mărturii şi controverse. Corespondenţă Mircea Eliade-Ioan Petru Culianu






La Tîrgul de Carte Gaudeamus va fi lansată cea de a doua ediţie a volumului semnat de Andrei Oişteanu Religie, politică şi mit. Texte de spre Mircea Eliade şi I.P. Culianu – o ediţie revăzută, adăugită şi ilustrată. Pînă atunci, vă propun să ne oprim asupra corespondenţei dintre I.P. Culianu şi Mircea Eliade, cuprinse în volumul Dialoguri întrerupte. Corespondenţă Mircea Eliade-Ioan Petru Culianu, volum aflat, de asemenea, la o a doua ediţie. 


Corespondenţa dintre Mircea Eliade şi I.P. Culianu, avertizează Matei Călinescu în textul care deschide volumul Dialoguri întrerupte. Corespondenţă Mircea Eliade-Ioan Petru Culianu (Editura Polirom,ediţia a II-a, Iaşi, 2013), constituie „cel mai bogat schimb de scrisori între Eliade şi un corespondent individual al său, după acela cu Raffaele Petazzo, din cîte au ieşit la iveală pînă în momentul acesta“. Dacă prima ediţie, apărută în 2004, conţinea o sută opt scrisori din perioada 4 august 1972-14 ianuarie 1986, cea de a doua ediţie s-a îmbogăţit cu încă trei scrisori, meritul aparţinîndu-i lui Liviu Bordaş, cel care le-a descoperit în fondul „Mircea Eliade“ din Chicago. Aşadar, o sută unsprezece epistole stau la dispoziţia celui interesat de evoluţia relaţiei dintre Eliade şi Culianu. În momentul începerii corespondenţei, în 1972, Eliade avea şaizeci şi cinci de ani, iar Culianu – douăzeci şi doi. Primul era un savant consacrat, cel de al doilea, un bursier al Universităţii din Perugia, statut care va degenera în cel de imigrant. I.P. Culianu era interesat de o carieră în domeniul istoriei religiei, Eliade era interesat de un urmaş, de un continuator.


Încă de la primele texte, Mircea Eliade realizează vastul potenţial intelectual al tînărului Culianu, permiţîndu-şi, într-o epistolă din 7 noiembrie 1972, să facă o predicţie care, nu peste mulţi ani, se va adeveri: „Pentru vîrsta D-tale, şi condiţiile în care ai lucrat în ţară, articolul (ca şi textele pe care le-am citit anul trecut) e destul de meritoriu. Nu am nici o îndoială că, odată statornicit undeva, vei face progrese într-un ritm prodigios“. În 1973, însă, situaţia lui Culianu, ca imigrant, devenise insuportabilă. Timp de cinci luni, între 11 noiembrie 1972 şi 6 aprilie 1973, a stat în lagărele de refugiaţi de la Trieste şi Latina. Condiţiile precare de existenţă, lipsa unei perspective profesionale îl copleşesc pe tînărul ambiţios, ceea ce îl va împinge la un gest extrem: tentativa de suicid, din 1973. Mircea Eliade, în schimb, fidel credinţei sale că răul nu este decît o altă faţă a binelui, vedea în acest episod din viaţa lui Culianu o încercare de tip iniţiatic: „[...] m-am gîndit adesea la D-ta, la faptul că ai întîmpinat cele mai multe greutăţi din toţi cei care au ales Occidentul în ultimii 15-20 de ani... Lucrul cel mai important, poate singurul lucru important, este să nu-ţi pierzi curajul. Ai trecut prin atîtea încercări, încît nu mai pot avea vreo îndoială asupra caracterului lor (să spunem) «iniţiatic». Aşadar, nu mă pot îndoi nici despre «viitorul» D-tale. Îndată ce vei pătrunde în vreo instituţie academică, fie ca student, fie cercetător, vei întîlni oamenii care vor şti să te judece şi să te ajute“ (13 iunie 1973). Generozitatea lui Eliade, despre care scrie şi Matei Călinescu în prefaţa lui, s-a manifestat şi în cazul lui Culianu: cecuri, încurajări, sfaturi şi intervenţii pentru o eventuală încadrare universitară (de preferat în SUA). În octombrie 1973, I.P. Culianu este admis ca bursier-cercetător la Departamentul de Ştiinţe Religioase al Universităţii Catolice din Milano, ceea ce îl va ajuta să supravieţuiască la limita decenţei pînă în 1976. Tot în această perioadă se orientează, influenţat de Ugo Bianchi, spre studiul gnosticismului.



Maestru şi discipol

 

În 1974, pe 3 septembrie, cei doi, Eliade şi Culianu, se întîlnesc, în sfîrşit, la Paris. De-acum înainte, tonul scrisorilor lui Mircea Eliade către tînărul său discipol se schimbă. Dacă în 1972, Eliade îşi începea scrisorile cu protocolara formulă „Stimate Domnule Culianu“, odată cu trecerea timpului, formulele sale de adresare vor deveni din ce în ce mai colocviale: „Dragă Domnule Culianu“, „Dragă Ion Culianu“, „Dragă Ioane“. Tînărul Culianu pare a depinde din ce în ce mai mult de maestrul său. Îi cere sfaturi – unele legate chiar de viaţa sa amoroasă –, îi trimite diverse articole, eseuri, îi împărtăşeşte planuri de viitor. Nici Eliade nu se lasă mai prejos. Îl cooptează pe Culianu la proiectul Dicţionarului religiilor (proiect finalizat de Culianu după moartea lui Eliade), la cel al Enciclopediei religiilor, îi dă sfaturi legate de volumele în curs de publicare, îi trimite prozele sale proaspăt scrise, se străduieşte să îl aducă într-un timp cît mai scurt în SUA. În ceea ce priveşte venirea lui Culianu în SUA, Eliade depunea eforturi considerabile, încercînd, prin cunoştinţele şi prietenii săi, grăbirea evenimentului, aşa după cum reiese şi din scrisoarea datată 31 martie 1976: „Aici, eu am speranţe – dar dacă Charles Long va găsi ceva disponibil, nu va fi înainte de toamna 1977. Pînă acum, nu mi-a dat nici un răspuns – sînt sigur că se consultă şi caută. Mi se pare de neconceput ca după «raportul confidenţial» pe care i l-am făcut despre D-ta, să nu se zbată să te aducă în SUA. N-am scris, niciodată, despre un tînăr savant cum am scris despre D-ta. Nu se poate să nu reuşim!“. Deocam - dată, Culianu va fi chemat în Chicago, la Divinity School, cu o bursă de studiu pentru trimestrele de iarnă-primăvară 1975.

În 1976, Culianu alege să părăsească Italia pentru postul de românist oferit de Universitatea din Groningen, Olanda, alegere influenţată probabil şi de sfatul lui Eliade: „Dacă Olanda e sigură, acceptă. Vei putea pleca mai tîrziu, de îndată ce vei primi o propunere mai interesantă“. În scrisorile din 1976 către Mircea Eliade, Culianu îi cere acestuia, din nou, o listă biografică, dornic să termine monografia dedicată istoricului român al religiilor. Mono - grafia a apărut în 1978, în Italia, dar nu îna - inte ca Eliade, în 1977, să încerce să lămurească anumite neclarităţi legate de trecutul său din România, un trecut despre ale cărui iţe, destul de încurcate, Culianu nu avea încă habar. În scrisoarea datată 10 ianuarie 1977, Eliade îi mărturiseşte tînărului său discipol motivul întoarcerii sale în ţară, în 1942, după ce, în 1940, fusese numit de către C.C. Giurescu – pentru a-l salva, probabil, de represiunile împotriva Mişcării Legionare – la Londra, în postul de consilier cultural, de unde este transferat, în 1941, la Lisabona. Motivul întoarcerii: transmiterea unui mesaj urgent generalului Antonescu din partea dictatorului portughez Salazar. Notele editorilor – Tereza Culianu-Petrescu şi Dan Petrescu – sînt destul de ample în cazul acestui capitol controversat din viaţa lui Eliade, capitol actual încă (a se vedea şi Jurnalul inedit 2001- 2002 al Monicăi Lovinescu, apărut în 2014, la Editura Humanitas). Mircea Eliade, se specifică într-una din note, în scrierile sale autobiografice, desfăşoară „o uriaşă operaţiune «de imagine»“ – determinată şi de incidentul Toladot, din 1972-1973, cînd în revista efemeră era demascat trecutul legionar al lui Eliade –, chinuit „de gîndul că trebuia să ascundă, faţă de o anumită parte a publicului şi a confraţilor săi, taina – devenită din ce în ce mai transparentă – a apropierii sale de o mişcare de dreapta dinainte de război, mişcare pe care tragediile care o urmaseră o făcuseră să fie condamnată în bloc şi fără recurs la nuanţe“. Editorii observă cîteva „inad - vertenţe“ în justificarea lui Mircea Eliade, şi anume: scurta întoarcere în România, din iunie 1942, a lui Eliade, hotărîtă, pare-se, încă de la sfîrşitul lui mai, a fost determinată mai degrabă de posibilitatea existenţei unei catedre pentru acesta la Universitatea din Bucureşti. În plus, hotărîtoare a fost şi dorinţa mareşalului Antonescu de a relua tratativele cu intelectualii apropiaţi de Legiune, mulţi dintre aceştia sperînd ca, prin intermediul lui Eliade, să se încheie o înţelegere între mareşal şi Gardă. În astfel de condiţii, plecarea din Portugalia a lui Mircea Eliade, fixată încă din mai, nu avea în mod necesar legătură cu întrevederea cu Salazar, mai ales că, avertizează editorii epistolarului Eliade- Culianu, „în plin război, biletele de avion nu se cumpărau de pe o zi pe alta...“.

O versiune a celor întîmplate atunci este elaborată, ca să spun aşa, de către Eliade, în scrisoarea din 1972 către Gershom Scholem, iar versiunea din scrisoarea către Culianu, conform aceloraşi note editoriale, „este una intermediară, mai bine pusă la punct decît cea din scrisoarea către savantul de la Ierusalim“. Perioada 1977-’78 a fost pentru I.P. Culia - nu una dificilă. Documentîdu-se pentru monografia Eliade, Culianu a aflat destule amănunte despre trecutul lui Eliade încît să-l deruteze şi să-l pună într-o situaţie incomodă faţă de maestrul său, căruia îi cerea insistent informaţii despre ce s-a întîmplat între 1937- 1940. În 1972, în Italia, Roberto Scagno îşi susţine teza de licenţă cu lucarea Religiosità cosmica e cultura tradizionale nel pensiero di Mircea Eliade, lucrare consultată şi de Culianu, în care era afirmată apropierea lui Eliade de Garda de Fier. În 1979, Furio Jesi, în volumul Cultura di destra, îl atacă pe Eliade sub acelaşi pretext. Volumul este precedat de o cronică, în care istoricul român al religiilor este atacat dur, ceea ce îl determină pe Culianu, în epistola datată Groningen, 11 mai 1979, să-i scrie lui Mircea Eliade, avertizîndu-l în privinţa conţinutului cărţii: „În fine, Furio Jesi s-a dat definitiv pe faţă: pare că victima de predilecţie a cărţii sale Cultura di destra, [Milano], Garzanti, 176 pp., 4.500 lire, sînteţi Dvs... Asta se poate deduce din recenzia (apărută înainte de punerea în vînzare a cărţii) lui Enrico Filippini din cotidianul cel mai vîndut în Italia, La Repubblica, din 4 curent, cu titlul «Quando Liala incontra Julius Evola». Autorul, se poate citi printre rînduri, consideră pesemne terorismul din Italia ca o emanaţie a «culturii de dreapta». Judecînd după spaţiul pe care vi-l consacră, în această «cultură » Dvs. aţi avea un rol mai «devastant» chiar decît al lui Evola! Nu rezum consideraţiile savantului, care sînt de o tîmpenie de nedescris. Aştept să citesc cartea. Dar, pe scurt, autorul afirmă că «profesorul M.E. îi dădea pe evreii români pe mîna SS-ului în vreme ce scria tratate f. serioase de istorie a religiilor»! Asta o susţine cu un citat (apocrif, nu mă îndoiesc), dintr-un articol al Dvs. din 1937 (!). Mă abţin, oricum, să-l transcriu. Mă întreb însă: de unde a căpătat înformaţia asta (desi - gur falsă)?“. În ciuda tendenţiozităţii articolului, I.P. Culianu, deşi confuz, ştie prea bine că fără foc nu iese fum şi nu ezită să-i ceară lui Eliade mai multe detalii. În schimb, atitudinea lui Mircea Eliade poate fi socotită, în ciuda tuturor dezvăluirilor şi speculaţiilor, una evazivă.

Iată ce-i scria lui I.P. Culianu cu un an înainte, în 1978, cînd încearcă să-şi justifice atitudinea politică din 1937-1940 într-un mod destul de ambiguu, presat de insistenţele, dar mai ales de interpretările lui Culianu date unor nuvele eliadeşti în care tînărul discipol vedea o influenţă a misticii legionare: „Trebuie să recunosc: referinţa la C.Z.C. [Corneliu Zelea Codreanu, n.m.] nu mă încîntă, pentru că poate da loc la «confuzii». (Asta îi reproşam şi lui Scagno: simpatia faţă de Legiune a fost una indirectă, prin Nae Ionescu, şi n-a avut nici o influenţă în gîndirea şi scrierile mele; a fost doar pretextul de a-mi pierde Conferinţa la Univ. din Bucureşti, şi, mai ales, de a fi calomniat între anii 1944- 1968, în ţară şi în străinătate...). În privinţa lui C.Z.C. nu ştiu ce să cred; a fost, desigur, cinstit şi a izbutit să trezească o generaţie întreagă; dar, lipsit de spirit politic, a provocat cascada de represiuni (Carol II, Antonescu, comuniştii) care a decapitat o întreagă generaţie pe care o «trezise»... Nu cred că se poate scrie o istorie obiectivă a mişcării legionare şi nici un portret al lui C.Z.C. Documentele la îndemînă sînt insuficiente. În plus, o atitudine «obiectivă» [îi] poate fi fatală autorului. Astăzi, nu sînt acceptate decît apologiile (pentru un număr infinit de fanatici, de toate naţiile) sau execuţiile (pentru majoritatea cititorilor europeni şi americani). După Buchenwald şi Auschwitz, chiar oamenii cinstiţi nu-şi mai pot îngădui să fie «obiectivi»...“. „Eu nu am fost nici antisemit, nici pronazist“, afirmă categoric Eliade într-o altă scrisoare adresată lui Culianu şi datată 1 martie 1978.


Monografia consacrată lui Eliade

După apariţia monografiei semnate de Culianu, Eliade, protagonistul acestei monografii, îi mărturiseşte autorului: „Am găsit volumul D-tale, ne-a plăcut mult la amîndoi [lui Mircea Eliade şi soţiei sale, Christinel, n.m.]; încă nu l-am parcurs, dar o voi face curînd (de asemenea, voi citi cu interes «A Dualistic Myth...»). Inutil să-ţi spun cît de încîntat sînt că prima carte scrisă de un român despre mine este a D-tale!...“. Totuşi, se pare că Mircea Eliade nu era atît de încîntat de cartea lui Culianu, care ar fi putut aprinde şi mai tare spiritele în Italia. De altfel, la sfatul lui Eliade, I.P. Culianu a renunţat la publicarea unui „Appendice II“, în care încerca să argumenteze că Mircea Eliade nu a fost antisemit şi filonazist, ci „filosalazarian“ (vezi scrisoarea din 17 martie ’78). Într-o notă, editorii ne spun că, de fapt, Culianu a fost supus unor presiuni „prieteneşti“ pentru a nu publica nimic despre trecutul lui Eliade: „Un nucleu cu autoritate, dar deopotrivă autoritar, al exilului parizian îşi fixase încă dinainte de anii ’50 o anumită conduită în această privinţă...“. La o adică, aşa s-ar explica şi reacţia vehementă a Monicăi Lovinescu la tentativa lui Matei Călinescu şi I.P. Culianu de a publica articolele legionare ale lui Eliade şi care, pentru a pune şi mai mult gaz pe foc, identificaseră – uneori poate forţînd limitele interpretării – elemente legate de mişcarea legionară în proza acestuia. Nici mai mult, nici mai puţin, Monica Lovinescu, de o intransigenţă care a caracterizat-o toată viaţa şi fără de care, e drept, nu ar fi rezistat pînă la capăt pe baricadele anticomuniste, interpreta acest gest ca pe o sfidare a tot ceea ce a reprezentat exilul românesc în perioada comunistă (în măsura în care Mircea Eliade a fost una dintre figurile centrale ale exilului românesc) (vezi Jurnalul inedit...).

Eliade, un profesor generos

 

 

Deşi ar fi avut motive, Eliade nu-şi va schimba atitudinea binevoitoare faţă de tînărul său protejat. Îi scrie prefeţe la diverse volume pentru a le grăbi apariţia, îi dă sfaturi, îi laudă cărţile şi încearcă în continuare să-l aducă în SUA. Mai mult, îl numeşte şi legatar al operei sale („Fără să te întreb, te-am declarat executorul meu testamentar“, îi scria lui Culianu în martie 1983). Matei Călinescu vorbeşte, în textul introductiv la Dialoguri întrerupte..., despre generozitatea lui Mircea Eliade, care, ca profesor, dar şi ca prieten, nu făcea discriminări de nici un fel (cu atît mai mult ideologice), dînd şi cîteva exemple: „Ca profesor – o ştiu de la numeroşi foşti studenţi ai săi de la Chicago, pe care i-am cunoscut cu diferite ocazii – Eliade, generos ca erudit, şi ca om, se străduia să-i ajute pe toţi studenţii săi, fără nici un fel de discriminări ideologice sau de altă natură. Un Douglas Allen (stîngist, protestatar împotriva războiului din Vietnam), un Norman Girardot (specialist în religiile din China, dar cu puţine publicaţii de specialitate), un Burton Feldman (specialist în istoria receptării miturilor şi discipol declarat al lui Nicola Chiaromonte, identificat cu stîngista Partisan Review) s-au bucurat în egală măsură de stima, sprijinul şi prietenia lui Eliade. În discuţiile pe care le-am avut cu el în anii ’70 şi ’80, el îmi vorbea însă cu discernămînt lucid despre foştii lui studenţi, ale căror slăbiciuni le percepea în ciuda simpatiei pe care o avea pentru ei, şi totdeauna îl cita ca pe cel mai dotat pe Bruce Lincoln (pe care am avut prilejul să-l cunosc personal). Ştia că e marxist şi materialist cultural, dar asta nu-l împiedica să-i aprecieze calităţile de savant şi să-l vadă... ca pe unul dintre «corifeii» istoriei religiilor (categorie înal - tă în care nu-i includea pe ceilalţi foşti studenţi, chiar dacă îi erau prieteni apropiaţi, ca Burton Feldman; categorie în care îl includea însă pe Culianu, care nu-i fusese niciodată student propriu-zis)“.

Titlul volumului de corespondenţă Mircea Eliade-Ioan Petru Culianu apărut la Editura Polirom se regăseşte într-o scrisoare a lui Mircea Eliade din 1982 şi face referire la titlul unui posibil volum de convorbiri dintre cei doi – maestru şi discipol –, volum proiectat de Paul Goma la Editura Hachette, în colecţia „Est-Ouest“: „Privitor la volumul cerut de Goma: sugerez acest titlu: Dialogues (poate cu precizarea: interrompus). Cartea va fi semnată de amîndoi: M.E.-I.P.C. Alături de «credinţele şi ideile» mele, le vei exprima pe ale D-tale. După prezentarea masivă de la început, urmează «dialogurile», pe temele pe care le socoteşti interesante. Sînt sigur că îţi aduci aminte de atîtea convorbiri ale noastre din anii trecuţi, încît dispui deja de un «material brut» important...“. Din păcate, proiectul nu s-a realizat, în parte şi pentru că Eliade, la începutul anilor ’80, era bolnav. Suferea de o artrită reumatică, menţionată şi în scrisorile către Culianu, boală ce i-a afectat mîinile şi pe care o trata cu injecţii cu săruri de aur. Din cauza injecţiilor devenise, credea el, melancolic, deprimat. Pe deasupra, era chinuit şi de un ulcer rebel. În 1983, Mircea Eliade era deja hotărît în privinţa lui I.P. Culianu: el va fi, într-un fel sau altul, urmaşul său. Îi recunoaşte meritele, îl sprijină, îl încurajează. În decembrie 1983, Eliade îi scrie tînărului său discipol: „Şi încă ceva, care poate nu te interesează, dar care îmi stă pe inimă: eşti deja unul din adevăraţii istorici ai religiilor, unul din puţinii de care disciplina noastră, în criză, are mare nevoie. Eşti recunoscut ca atare de mulţi colegi şi studenţi; dar, ca şi în cazul meu – de altfel, norocos –, îţi vor trebui încă 15-20 de ani ca să fii proclamat în Academii şi Universităţi, şi să devii «popular» în marele public al diferitelor culturi. Şi nu prea avem timp de pierdut! Colaborarea noastră la o operă utilă ar putea accelera procesul...“ (Eliade se referea la Dicţionarul religiilor, proiectul pe care îl dorea realizat în colaborare cu I.P. Culianu). Tînărul său protejat a mai avut la dispoziţie doar opt ani, timp în care a reuşit să-şi consolideze reputaţia de istoric al religiilor, dar şi să stîrnească rumoare prin încercarea de a reforma domeniul istoriei religiilor printr-o viziune sistemică, cognitivă.

Volumul Dialoguri întrerupte. Corespondenţă Mircea Eliade-Ioan Petru Culianu conţine şaptezeci de scrisori semnate de Eliade şi doar patruzeci şi una semnate de Culianu. Scrisorile lui Culianu, trebuie menţionat, au fost descoperite în mare parte de către istoricul Eduard Iricinschi în Arhiva „Mircea Eliade“ de la Biblioteca Regenstein a Univer sităţii din Chicago. Pentru că volumul este constituit în mare parte din scrisorile lui Eliade, m-am folosit aproape în exclusivitate de citate din epistolele acestuia din urmă pentru a surprinde cîteva dintre punctele nevralgice ale relaţiei Eliade-Culianu. Schimbul epistolar dintre cei doi, cel puţin în volum, se încheie cu o scrisoare a lui Culianu, datată Groningen, 14 ian. 1986, anul morţii lui Mircea Eliade. Corespondenţa Eliade-Culianu marchează destul de vizibil etapele relaţiei dintre cei doi istorici ai religiilor. Sînt surprinse entuziasmul şi admiraţia tînărului Culianu, dar şi îndoielile acestuia, începînd cu anii ’80, în privinţa trecutului maestrului său. În ce-l priveşte pe Eliade, transpare admiraţia pentru tînărul său discipol, dar şi prudenţa cu care îşi explică trecutul legionar. Pînă la sfîrşitul vieţii, însă, Mircea Eliade nu îşi va schimba atitudinea în ceea ce-l priveşte pe I.P. Culianu, în ciuda îndepărtării acestuia din urmă de calea maestrului. Scrisorile dintre cei doi, fără a fi revelatoare, spun, în fapt, povestea discipolului care îşi caută propria cale, separată de a maestrului, căutare presărată cu greutăţi, dar şi cu satisfacţii, o poveste cu iz iniţiatic.


Mircea ELIADE, Ioan Petru CULIANU
Dialoguri întrerupte. Corespondenţă Mircea Eliade-Ioan Petru Culianu
Ediţia a II-a revăzută şi adăugită
Prefaţă de Matei Călinescu
Editura Polirom, Iaşi, 2013, 304 p.