Julio Cortázar și sentimentul autohton

Julio Cortázar, răspunzând unui chestionar trimis de revista Life în 1969, se oprește și asupra chestiunii importanței elementului autohton în textele unui scriitor, vizați fiind autorii latino-americani. Așadar, în ce măsură background-ul cultural, național, rasial chiar, influențează opera unui scriitor? Este o întrebare care, s-o recunoaștem, a măcinat și macină încă multe minți de istorici și critici literari. Să vedem însă ce răspuns a dat Cortázar:


În Cuba am fost întrebat de curând ce importanță dau sentimentului autohton al unui scriitor și până la ce punct această folosire a contextului cultural constituie o exigență pentru mine. Am răspuns că întrebarea mi se pare ambiguă în măsura în care și noțiunea de autohton este ambiguă. De fapt, ce vrea să însemne exact „context cultural” în vremea noastră? Dacă îl reducem la cultura exclusiv regională, nu mergem prea departe în America Latină. Și „tradiția rasei”? Știu cum pot folosi aceste expresii cei pentru care realitatea tinde întotdeauna să semene cu o chitară. Borges a întrebat odată un indigenist intransigent de ce, în loc să-și dea la tipar cărțile, nu le editează în formă de quipu. Adevărul este că toate acestea sunt o falsă problemă. 

Care scriitor mare nu este autohton chiar dacă tematica lui poate părea desprinsă de temele în care folcloriștii văd rădăcinile unui neam? Arborele unei culturi se nutrește din multe seve, și ceea ce contează este ca frunzișul lui să se îndesească și roadele lui să aibă savoare. A fi autohton înseamnă în definitiv a scrie o operă pe care poporul căruia îi aparține autorul s-o recunoască, s-o aleagă și s-o accepte ca fiind a lui, chiar dacă în paginile ei nu se vorbește întotdeauna despre acest popor și nici despre tradițiile lui. Conceptul de autohton se plasează înaintea identificărilor locale și naționale sau pe sub acestea; nu este o exigență anterioară, un modul la care trebuie să se adapteze literaturile noastre. Mă gândesc din nou la toate acestea în legătură cu o carte ca Un veac de singurătate, de García Márquez, despre care Life îmi cere părerea. Cred că este unul dintre cele mai frumoase romane ale Americii noastre, între multe altele pentru că García Márquez știe ca nimeni altul că sentimentul autohton are întotdeauna un rol de deschidere, nu de delimitare. Macondo, fundalul operei sale, este incredibil de columbian și latino-american pentru că pe deasupra mai înseamnă și multe alte lucruri, provine din multe lucruri, se naște dintr-o multiformă și aproape vertiginoasă prezență a literaturilor celor mai variate în timp și spațiu. Nu vorbesc de „influențe”, cuvânt detestabil și profesoral de care se agață cu disperare cei care nu găsesc adevăratele chei ale geniului; vorbesc de participare profundă, de frăție în planul esențial, acolo unde O mie și una de nopți, William Faulkner, Conrad, Stevenson, Luis Buñuel, Carlos Fuentes, Roussseau Vameșul, romanele de cavalerie și atâtea altele îi dau lui García Márquez originalitatea cea mai profundă, cea a romancierului capabil să recreeze o realitate națională fără a înceta să mai simtă în jurul lui toate direcțiile busolei. Autohton? De bună seamă, pentru că și-a ales realitatea fără a respinge celelalte realități, pentru că le-a supus geniului său creator și a concentrat toate forțele de pe Pământ în acest sătuc numit Macondo, care a devenit deja un mit nepieritor chiar în miezul inimii noastre.

(Julio Cortázar, Pagini neașteptate, traducere de Tudora Șandru Mehedinți, Polirom, Iași, 2010)