Se spune despre István
Kemény că ar fi unul dintre cei mai buni poeţi maghiari la ora actuală. Se mai
spune despre István Kemény că nu este doar poet, ci şi prozator – are două
romane, The Art of the Enemy (1989) şi Dear Unknown (2009). De asemenea, se
mai spune despre István Kemény că ar fi şi dramaturg. România nu îi este
necunoscută, numele unor localităţi româneşti apărînd în cîteva dintre poemele
sale. A avut o lectură publică în Cluj, în 2010, alături de Attila Bartis, iar
în 2014 a participat la Festivalul de poezie de la Bistriţa. Tot în 2014,
Editura Charmides i-a publicat un volum, în traducerea lui Andrei Dósa, O îndepărtată alarmă aeriană.
Poezia lui István Kemény
explorează insolitul, carnavalescul, într-un ritm domol, lent, fără apăsări
nervoase pe pedala de acceleraţie. Ea surprinde, intrigă asemenea unui koan.
Influenţele suprarealiste, funcţionînd în surdină, au şi ele rolul lor, nu mic,
în acest mecanism poetic care mizează pe antinomia raţional-iraţional, cu
accent, trebuie spus, pe iraţional. Atmosfera poemelor din volumul O îndepărtată alarmă aeriană este una
tensionată, gata-gata parcă să explodeze în orice moment. Nu e de mirare, căci,
după cum spuneam, István Kemény surprinde o lume aflată la discreţia iraţionalului,
a lipsei de sens. Născut în 1961, Kemény a cunoscut prea bine comunismul – mai
exact, perioada (era) Kádár –, care a lăsat urme evidente şi în poezia sa, cu
toate că regimul instituit de János Kádár este socotit, adeseori, unul să-l
numim mai liberal în comparaţie cu celelalte regimuri comuniste din ţările est-europene.
Ilustrativ în acest sens ar fi, probabil, poemul Ne-am furişat pe-afară – concis, clar, tăios, poemul fiind, în fapt, o
parabolă despre libertate: „Ne-am furişat afară, dar pe stradă/ ne-am găsit
deodată faţă în faţă cu Libertatea./ Înapoi în curte, pe scări în jos şi o
nouă/ rătăcire prin pivniţele care comunică.// - Tu cum ai văzut-o? – am
întrebat între timp./ - Ca pe cineva aflat în pragul sinuciderii – ai răspuns/
după logica asocierilor libere ale visului“. Omul este doar un pion într-un joc
pe care nu-l înţelege decît în mică parte – cam aşa ar putea fi formulată ideea
care stă la baza poemelor din O
îndepărtată alarmă aeriană. Nu lipseşte, însă, umorul, cu note de absurd, aşa
cum se întîmplă, de exemplu, şi în Naufragiu
– poem cu iz de banc: „Rechin printre vietăţile uscatului, tigrul/ e o specie
care-n Siberia nu figurează pe listă,/ e mai lung de trei metri dacă socotim şi
coada/ - deşi asta-i o avansată ţară socialistă.// Brazii sînt înalţi de
cincizeci de metri,/ se înalţă asemenea unui zid asupra/ rîurilor cascadă după
cascadă, iarnă după iarnă/ vaporul se apropie... Şi m-a bătut pe deasupra//
Dumnezeu cu un prost ca ăsta – zice căpitanul/ pentru că noul cîrmaci a
împotmolit fără minte/ vaporul cu aburi moştenit de la ţar şi călătorii/ vor
turna baliverne zeci de ani de-acum înainte,// deşi nu s-a scufundat, au
trebuit să aştepte/ şi cei de la bord îşi dădeau coate,/ simţeau că de fundul
vasului un rechin îşi lipeşte urechea./ «Tovarăşi, ştie oare tigrul să înoate?»“.
István Kemény nu se îndepărtează, iată, de realitatea istorică, atît de
prezentă în proza, dar şi în poezia sa. Pe de altă parte, lumea din poezia lui
Kemény este una calpă, fără sens, fără trecut, fără viitor şi fără prezent – o
lume visată, un soi de Matrix, de Samsara, o iluzie: „Trezeşte-l pe cel care
doarme. Trezeşte-l!/ Cînd s-a trezit, trezeşte-l./ Trezeşte-l din nou şi-apoi
încă o dată./ Şi dacă e treaz, trezeşte-l./ Şi din nou, trezeşte-l şi mai
încolo./ Scutură-l şi aici, trezeşte-l./ Chiar dacă pare atent, trezeşte-l./
Chiar dacă are ochii deschişi, trezeşte-l“. (Trezirea) O astfel de lume reclamă evadarea (sau trezirea, ca în
versurile citate), iar în poemul în proză Prefaţa
supravieţuitorului, această necesitate este evocată cu un soi de regret, cu
conştiinţa imposibilităţii ei: „«Cu mintea mea de atunci – care era de o
calitate mai bună decît cea de azi – ştiam că trebuie să fug de aici. Voiam să
trăiesc simplu, într-o lume relativ curată, altundeva. Fericit, dar nu atît de
fericit pe cît sînt astăzi, căci, cu mintea mea de atunci – care era de o
calitate mai bună decît cea de azi – nici nu-mi puteam închipui aşa ceva. Voiam
doar să scap de părerea de rău, pentru că toată copilăria mi-am petrecut-o părîndu-mi
rău de norii de musculiţe, de materialele triste, poluante, care nu se
descompuneau, de fabrici, de ţinuturile imposibil de salvat şi de oameni...»“.
Multe dintre poemele
volumului apărut la Charmides merită o atenţie specială, ilustrînd din plin măestria
într-ale poeziei a lui Kemény. Pesimist, dezabuzat, István Kemény caută – fără,
însă, a-l găsi – jocul din spatele jocului. Denunţă, altfel spus, aparenţele. O
face, şi acesta e probabil importantul său merit, fără a miza pe vaste şi
complicate experimente poetice, cu toate că scriitorul maghiar nu este imun la
farmecele experimentului (romanul The Art
of the Enemy este unul experimental). Poezia din O îndepărtată alarmă aeriană pare mai degrabă, pe-alocuri, un
discurs filozofic, ba chiar unul cu valenţe spirituale. Remarca „... Lumea asta
e/ atît de simplă şi totuşi iraţională“ constituie, cred eu, ideea centrală a
poemelor din O îndepărtată alarmă aeriană,
iar atmosfera sumbră, tensionată, în care „Toate drumurile duc spre moarte“ nu
face decît să accentueze senzaţia de zădărnicie. Volumul cucereşte prin
simplitate, prin directeţe, dar şi prin fineţea discursului poetic. Mai mult,
István Kemény este, probabil, unul dintre puţinii poeţi care, de-a lungul
timpului, au încercat şi au reuşit să definească poezia într-un mod simplu şi
cuceritor, şi aici mă refer la Poezie
scrisă de regină în copilărie: „Aşa cum frumuseţea leului o poţi admira/
liniştit din spatele gratiilor, la fel/ forţa pustiitoare a sentimentelor în
poezie“.
István Kemény
O îndepărtată alarmă aeriană
Editura Charmides, Bistriţa,
2014, 114 p.
0 Comentarii