joi, 22 mai 2014

„Ultimul“ Culianu şi lumile de dincolo








Destinul lui Ioan Petru Culianu a stat sub semnul unor coincidenţe stranii. Probabil cea mai stranie coincidenţă – dacă se poate vorbi de o coincidenţă – este legată de data la care a fost asasinat savantul român, 21 mai 1991, zi în care sînt sărbătoriţi Sfinţii Constantin şi Elena, ziua de 21 mai, fiind, în acelaşi timp, şi ziua onomastică a mamei lui Ioan Petru Culianu. Cel mai mult, însă, au surprins textele cu iz profetic ale lui Culianu, texte de atitudine dar şi proze, în care acesta, cu doar puţin timp înainte de căderea comunismului în Europa de Est şi, implicit, în România, prevestea colapsul regimurilor comuniste. Mag, profet sau profesor de istoria religiilor? Probabil toate la un loc, dacă ţinem seama că I.P. Culianu nu a fost doar un asiduu cercetător al practicilor divinatorii, ci şi, pare-se, un practicant al acestora. Viziunea sistemică, pe care o elaborase în ultimii săi ani de viaţă, nu avea, însă, nimic ocult, era cît se poate de raţională şi este foarte bine explicată şi aplicată în ultimul său volum, Out of This World, volum apărut în chiar anul morţii sale. 


Out of This World. Journeys from Gilgamesh to Albert Einstein, volum apărut în 1991 la editura americană Shambala, a luat naştere, după cum bine spune Andrei Oişteanu în prefaţa la ediţia românească, „o dată cu moartea cărturarului“. Gabriela Adameşteanu, care l-a intervievat pe I.P. Culianu în decembrie 1990, aşadar cu cîteva luni înainte de tragicul asasinat, mărturiseşte, în finalul unui text, „Istoria unui interviu, după zece ani“, că a primit prin poştă din USA volumul Out of This World în iunie 1991, cu o dedicaţia autorului şi datat, în mod straniu, 21 mai 1991, ziua în care a fost asasinat cărturarul român. Iată o coincidenţă care, prin nota de bizar, se înscrie într-o serie de mai lungă de coincidenţe care a marcat destinul lui I.P. Culianu. 

De remarcat că această serie e încheiată printr-o coincidenţă cu o evidentă notă premonitorie: ultimul volum semnat de I.P. Culianu are ca temă centrală călătoriile în lumile de dincolo. Mai mult, cu câteva zile înainte de asasinat, pe 16-17 mai, Culianu a organizat şi condus o conferinţă internaţională pe aceeaşi temă: „Alte tărîmuri. Moarte, extaz şi călătorii în lumea de dincolo în ştiinţa contemporană“. 

În ultimii săi ani de viaţă, cînd deja îşi elaborase metoda sistemică – sau, după cum scrie H.-R. Patapievici în Ultimul Culianu (Humanitas, 2010), intrase în posesia unei „scheme universale de cunoaştere“ –, I.P. Culianu era preocupat în mod special de două teme: ascensiunea sufletului la cer şi călătoria pe lumea cealaltă. Eseul introductiv din Călătorii în lumea de dincolo – titlul ediţiei româneşti a lui Out of This World... –, dar şi primul capitol sînt, sub aspect teoretic, texte esenţiale în înţelegerea demersului care stă la baza acestui ultim volum. Astfel, în paginile acestei cărţi, toate fenomenele spirituale sînt analizate ca produse ale cogniţiei, ale minţii umane, şi este afirmată existenţa celei de a patra dimensiuni – concept aparţinând geometriei neeuclidiene –, spaţiu exclusiv mental în care au loc fenomenele de alterare a conştiinţei (extaz, viziune etc.). Preocupat de domenii ca fizica sau matematicile combinatorii, nu e de mirare că I.P. Culianu susţine că interesul pentru stările modificate ale conştiinţei, pentru experienţele în afara corpului, dar şi pentru experienţele la limita morţii se datorează – nici mai mult, nici mai puţin – fizicii şi matematicii: „Ele au deschis noi perspective, afirmând că universul vizibil este numai o convenţie bazată pe percepţia noastră şi că lumile minunate şi inimaginabile sunt ascunse în particule minuscule şi poate chiar în spaţiul familiar din jurul nostru“.


Încă din Introducere, I.P. Culianu se întreabă, asumîndu-şi perspectiva epistemologului: „...care este realitatea acelor lumi pe care nenumăraţi oameni pretind că le-au vizitat? Sînt ele părţi ale universului nostru fizic? Sînt universuri paralele? Sînt universuri mentale?“. Iremediabil atras de ştiinţele cognitive, Culianu alege ultima variantă, care, de altfel, concordă cu metoda sa: „...universurile explorate sunt universuri mentale. Cu alte cuvinte, realitatea lor este în mintea exploratorului“. Problema, susţine mai departe autorul, ar fi aceea că abordarea psihologică nu oferă „o înţelegere suficientă a ceea ce este mintea într-adevăr şi, mai ales, asupra a ce şi unde este spaţiul mental“:Localizarea şi proprietăţile spaţiului mental sunt probabil cele mai provocatoare enigme cu care au fost confruntaţi oamenii din cele mai vechi timpuri; şi, după ce două întunecate secole de pozitivism au încercat să le explice ca fiind fictive, ele au revenit mai în forţă ca oricînd, o dată cu apariţia ciberneticii şi a computerelor“. 


Care sînt caracteristicile acestui spaţiu mental? În primul rând, „el nu este limitat de trei dimensiuni“, ci are un caracter infinit. Polemic, I.P. Culianu nu ezită să atace perspectiva psihologică – mai exact spus, psihanalitică –, şi asta dintr-un motiv simplu: o asemenea perspectivă ignoră problema esenţială, anume ce este mintea. Tonul este unul care nu lasă loc compromisului, mai ales că discursul psihanalitic, crede Culianu, este una perimat: „Toate discuţiile vagi despre «inconştient» şi «psihic» pe care ni le-a oferit psihanaliza sunt echivalentul modern al ritualurilor şamanice sau al călătoriilor prin aer, pe o coadă de mătură, ale vrăjitoarelor. În toate cazurile de acest fel avem de-a face cu procedee şi interpretări profesionale, valabile în măsura în care împărtăşim premisele şamanului sau ale vrăjitoarei. Valabilitatea universală a explicaţiilor lor este însă foarte discutabilă. De exemplu, nu putem înţelege cu adevărat ce sunt visele, dacă nu putem răspunde la întrebări fundamentale, cum ar fi: unde au loc visele şi viziunile, din ce sunt formate visele şi altele asemenea“.

Spaţiul mental, deşi perceput ca un „univers complet, existând în paralel cu lumea percepută ca fiind în afara noastră“, este dependent de lumea exterioară, de unde îşi împrumută imaginile, la fel cum lumea exterioară e dependentă de spaţiul mental. Lumea exterioară în sine este un construct al percepţiei noastre, „o convenţie creată de mecanismele umane de percepţie“. De multe ori graniţele dintre cele două lumi se contopesc, se diluează, interferează şi nu mai ştim exact unde începe una şi unde se termină cealaltă. De exemplu, argumentează Culianu, locuitorii din Insulele Cook credeau că lumea cealaltă este chiar sub insula lor şi pot intra acolo printr-o peşteră. Din nou, psihanaliza este criticată:Psihanaliştii vorbesc despre proiecţia presupunerilor şi a imaginilor mentale asupra lumii exterioare. Dar, atunci, ce este lumea exterioară dacă nu o convenţie care diferă în funcţie de percepţia, starea sufletească, sexul, poziţia socială şi chiar de statura observatorului?“.

Iată, aşadar, o altă caracteristică a spaţiului mental: interferenţa sa cu lumea exterioară. Din acest punct de vedere, concluzia lui Culianu este mai mult decît pertinentă, vizînd, bineînţeles, călătoriile în lumile de dincolo, tema centrală a cărţii sale: „La urma urmei, este inerent minţii umane să facă incursiuni în propriul său spaţiu şi, de asemenea, interferenţa constantă a lumii interioare cu cea exterioară este inerentă felului       nostru de a fi. Astfel, unele dintre călătorii sunt relatate ca având loc «cu trupul», altele «în spirit», iar altele – precum cea a apostolului Pavel la cer (2, Corinteni 12, 2-4) – într-un mod necunoscut“.

De asemenea, călătoriile în lumile de dincolo, susţine I.P. Culianu, pot fi considerate ca gen literar, ceea ce nu înseamnă că sînt ficţiuni pure. Contaminarea viziunilor, prin cunoaşterea precedentelor literare, dar mai ales a tradiţiilor legate de acest tip de viziuni, este inevitabilă. Vizionarul, cel mai adesea, nu este inocent, ci este influenţat de o întreagă tradiţie. Altfel spus, „este convins că experienţa sa se încadrează într-un model străvechi şi venerabil, ilustrat de mulţi alţi vizionari“. I.P. Culianu propune, vizavi de acest aspect, termenul de intertextualitate, „un fenomen larg răspîndit, care poate fi parţial explicat de tendinţa noastră mentală de a turna fiecare nouă experienţă în vechi tipare expresive“. Cu toate acestea, textele propriu-zise au, în acest caz, o influenţă mult prea mică, important fiind pattern-ul, modelul la care se raportează vizionarul, iar explicaţia lui Culianu, care constituie chiar teza ultimei sale cărţi, ilustrează, în fapt, concepţia sistemică a acestuia şlefuită în ultimii săi ani de viaţă: „...oamenii gîndesc, şi dacă au un model pentru gîndirea lor, dau naştere la idei predictibile dintru început“. Cu alte cuvinte, intertextualitatea despre care vorbeşte Culianu nu este una bazată pe textul scris, ci are un caracter cognitiv, este un fenomen mental. Mai exact, în termenii lui I.P. Culianu, avem de-a face cu o „transmitere cognitivă“. Ea se manifestă prin perpetuarea de-a lungul timpului şi pe un spaţiu nelimitat a unui set de reguli (de genul „Există o altă lume; lumea cealaltă este localizată în cer; există un trup şi un suflet; trupul moare şi sufletul se duce pe lumea cealaltă“ etc.). Această „transmitere cognitivă“ nu este inflexibilă, ci presupune o continuă regîndire a vechilor credinţe, reprezentînd „cel mai flexibil model de difuziune conceput până acum în cadrul disciplinelor istorice“. 

Pentru I.P. Culianu nu existau dubii în această privinţă, ceea ce reiese şi din finalul capitolului introductiv la Out of This World: „Fiecare individ gîndeşte în cadrul unei tradiţii şi, ca urmare, este «gîndit» de ea; în acest proces, el ajunge la autocertitudinea cognitivă că orice este gîndit este experimentat şi că, de asemenea, orice este experimentat are un efect asupra a ceea ce este gîndit”. De remarcat că „transmiterea cognitivă“ se doreşte, în mod evident, un substitut al inconştientului colectiv jungian, ceea ce nu miră, având în vedere atitudinea critică a lui Culianu faţă de psihanaliză. 

În acest ultim volum, conceput dintr-o perspectivă cognitivă „tare“, ca să spun aşa, I.P. Culianu încearcă – pentru ultima dată, din păcate – să-şi explice metoda şi, în acelaşi timp, să o aplice în domeniul, totuşi rigid, al istoriei religiilor, tentativă rămasă cumva în umbră, fără prea mari ecouri, cel puţin la vremea apariţiei cărţii. Inovatoare, curajoasă, încercarea lui Culianu de a reforma, din perspectiva ştiinţelor cognitive, un domeniu ca istoria religiilor era, cumva, sortit eşecului. Atitudinea celor mai mulţi istorici ai religiilor este aceea de a păstra pur, necontaminat, acest domeniu, care căpătă, astfel, o aură de intangibilitate, atitudine întîlnită, de altfel, şi la Mircea Eliade, maestrul lui I.P. Culianu. Vizavi de acest aspect, în volumul Mircea Eliade. De la magie la mit (Polirom, Iaşi, 2014), Moshe Idel remarca, pe bună dreptate: „Adoptarea ştiinţelor cognitive de către acesta din urmă (Ioan Petru Culianu, n.m.) reprezintă un efort de a integra studiul religiei într-un domeniu mult mai larg al ştiinţelor umane, contrar încercării lui Eliade de a diferenţia maniera sa de abordare a religiei de orice altă metodologie“.
Eseul de mai sus foloseşte ca sursă de referinţă volumul Călătorii în lumea de dincolo de I.P. Culianu,  ediţia a III-a, traducere de Gabriela şi Andrei Oişteanu, prefaţă şi note de Andrei Oişteanu, Editura Politom, Iaşi, 2007.





vineri, 9 mai 2014

rătăcirile detectivului marlowe (3)



când argintul se va înnegri, stinge focul. orice urmă de viață a dispărut. în mijlocul pentagramei o să apară azazel, demonul cu zece perechi de aripi. nu-l alunga.

(din însemnările postume ale bătrânului alchimist klenke)


detectivul marlowe o numea morgana. era stăpână de dragoni, soție de magi și fiică de alchimiști. fumul de țigară se strecura printre buzele ei roșii cu o lentoare hipnotică și avea tatuată pe piele o hartă a minosului. știa că va muri în curând. i-a spus-o și lui marlowe. ca un abur, ea se strecura nopți în șir pe lângă el și dispărea dumnezeu știe pe unde. era o vară toridă, secetoasă, când a fost ucisă cu unsprezece lovituri de cuțit de un amant gelos, de un oarecare jim. tot în acea vară, pe malurile care străjuiau orașul, eșuase o balenă albă. avea spatele blindat cu solzi ascuțiți și tari ca oțelul. bătrânul alchimist klenke îi vorbise adeseori lui marlowe despre monstrul alb, sluga antichristului. într-un miez de noapte al aceleiași veri, detectivul marlowe a fost avertizat la telefon de vocea, încă de pe-atunci atât de îndepărtată, a morganei: „păzește-te de leviathanul alb”, „păzește-te de leviathanul alb aducător de ciumă, el vă va otrăvi apele și aerul”, „pleacă, pleacă în minos, acolo e paradisul de piatră și sare”. detectivul marlowe știa că nu există niciun paradis.