Destinul lui Ioan Petru
Culianu a stat sub semnul unor coincidenţe stranii. Probabil cea mai stranie
coincidenţă – dacă se poate vorbi de o coincidenţă – este legată de data la
care a fost asasinat savantul român, 21 mai 1991, zi în care sînt sărbătoriţi
Sfinţii Constantin şi Elena, ziua de 21 mai, fiind, în acelaşi timp, şi ziua
onomastică a mamei lui Ioan Petru Culianu. Cel mai mult, însă, au surprins
textele cu iz profetic ale lui Culianu, texte de atitudine dar şi proze, în
care acesta, cu doar puţin timp înainte de căderea comunismului în Europa de
Est şi, implicit, în România, prevestea colapsul regimurilor comuniste. Mag,
profet sau profesor de istoria religiilor? Probabil toate la un loc, dacă ţinem
seama că I.P. Culianu nu a fost doar un asiduu cercetător al practicilor
divinatorii, ci şi, pare-se, un practicant al acestora. Viziunea sistemică, pe
care o elaborase în ultimii săi ani de viaţă, nu avea, însă, nimic ocult, era
cît se poate de raţională şi este foarte bine explicată şi aplicată în ultimul
său volum, Out of This World,
volum apărut în chiar anul morţii sale.
Out of This World. Journeys
from Gilgamesh to Albert Einstein,
volum apărut în 1991 la editura americană Shambala, a luat naştere, după cum
bine spune Andrei Oişteanu în prefaţa la ediţia românească, „o dată cu moartea
cărturarului“. Gabriela Adameşteanu,
care l-a intervievat pe I.P. Culianu în decembrie 1990, aşadar cu cîteva luni înainte de tragicul asasinat,
mărturiseşte, în finalul unui text, „Istoria unui interviu, după zece ani“, că
a primit prin poştă din USA volumul Out of This World în iunie 1991, cu o dedicaţia autorului şi datat, în
mod straniu, 21 mai 1991, ziua în care a fost asasinat cărturarul român. Iată o
coincidenţă care, prin nota de bizar, se înscrie într-o serie de mai lungă de
coincidenţe care a marcat destinul lui I.P. Culianu.
De
remarcat că această serie e încheiată printr-o coincidenţă cu o evidentă notă
premonitorie: ultimul volum semnat de I.P. Culianu are ca temă centrală
călătoriile în lumile de dincolo. Mai mult, cu câteva zile înainte de asasinat,
pe 16-17 mai, Culianu a organizat şi condus o conferinţă internaţională pe
aceeaşi temă: „Alte tărîmuri. Moarte, extaz şi călătorii în lumea de dincolo în
ştiinţa contemporană“.
În
ultimii săi ani de viaţă, cînd deja îşi elaborase metoda sistemică – sau, după
cum scrie H.-R. Patapievici în Ultimul Culianu (Humanitas, 2010), intrase în posesia unei „scheme
universale de cunoaştere“ –, I.P. Culianu era preocupat în mod special de două
teme: ascensiunea sufletului la cer şi călătoria pe lumea cealaltă. Eseul introductiv din Călătorii în lumea de
dincolo – titlul ediţiei româneşti a
lui Out of This World... –, dar
şi primul capitol sînt, sub aspect teoretic, texte esenţiale în înţelegerea
demersului care stă la baza acestui ultim volum. Astfel, în paginile acestei
cărţi, toate fenomenele spirituale sînt analizate ca produse ale cogniţiei, ale
minţii umane, şi este afirmată existenţa celei de a patra dimensiuni – concept
aparţinând geometriei neeuclidiene –, spaţiu exclusiv mental în care au loc
fenomenele de alterare a conştiinţei (extaz, viziune etc.). Preocupat de
domenii ca fizica sau matematicile combinatorii, nu e de mirare că I.P. Culianu
susţine că interesul pentru stările modificate ale conştiinţei, pentru experienţele
în afara corpului, dar şi pentru experienţele la limita morţii se datorează –
nici mai mult, nici mai puţin – fizicii şi matematicii: „Ele au deschis noi
perspective, afirmând că universul vizibil este numai o convenţie bazată pe
percepţia noastră şi că lumile minunate şi inimaginabile sunt ascunse în
particule minuscule şi poate chiar în spaţiul familiar din jurul nostru“.
Încă
din Introducere, I.P. Culianu
se întreabă, asumîndu-şi perspectiva epistemologului: „...care este realitatea
acelor lumi pe care nenumăraţi oameni pretind că le-au vizitat? Sînt ele părţi
ale universului nostru fizic? Sînt universuri paralele? Sînt universuri
mentale?“. Iremediabil atras de ştiinţele cognitive, Culianu alege ultima
variantă, care, de altfel, concordă cu metoda sa: „...universurile explorate
sunt universuri mentale. Cu alte cuvinte, realitatea lor este în mintea
exploratorului“. Problema, susţine
mai departe autorul, ar fi aceea că abordarea psihologică nu oferă „o înţelegere
suficientă a ceea ce este mintea într-adevăr şi, mai ales, asupra a ce şi unde
este spaţiul mental“: „Localizarea
şi proprietăţile spaţiului mental sunt probabil cele mai provocatoare enigme cu
care au fost confruntaţi oamenii din cele mai vechi timpuri; şi, după ce două
întunecate secole de pozitivism au încercat să le explice ca fiind fictive, ele
au revenit mai în forţă ca oricînd, o dată cu apariţia ciberneticii şi a
computerelor“.
Care
sînt caracteristicile acestui spaţiu mental? În primul rând, „el nu este
limitat de trei dimensiuni“, ci
are un caracter infinit. Polemic, I.P. Culianu nu ezită să atace perspectiva
psihologică – mai exact spus, psihanalitică –, şi asta dintr-un motiv simplu: o
asemenea perspectivă ignoră problema esenţială, anume ce este mintea. Tonul este unul care nu lasă loc
compromisului, mai ales că discursul psihanalitic, crede Culianu, este una
perimat: „Toate discuţiile vagi despre «inconştient» şi «psihic» pe care ni le-a oferit psihanaliza sunt echivalentul
modern al ritualurilor şamanice sau al călătoriilor prin aer, pe o coadă de
mătură, ale vrăjitoarelor. În toate cazurile de acest fel avem de-a face cu
procedee şi interpretări profesionale, valabile în măsura în care împărtăşim
premisele şamanului sau ale vrăjitoarei. Valabilitatea universală a explicaţiilor
lor este însă foarte discutabilă. De exemplu, nu putem înţelege cu adevărat ce
sunt visele, dacă nu putem răspunde la întrebări fundamentale, cum ar fi: unde
au loc visele şi viziunile, din ce sunt formate visele şi altele asemenea“.
Spaţiul
mental, deşi perceput ca un „univers complet, existând în paralel cu lumea percepută
ca fiind în afara noastră“, este dependent de lumea exterioară, de unde îşi
împrumută imaginile, la fel cum lumea exterioară e dependentă de spaţiul
mental. Lumea exterioară în sine este un construct al percepţiei noastre, „o
convenţie creată de mecanismele umane de percepţie“. De multe ori graniţele dintre cele două lumi se
contopesc, se diluează, interferează şi nu mai ştim exact unde începe una şi
unde se termină cealaltă. De exemplu, argumentează Culianu, locuitorii din
Insulele Cook credeau că lumea cealaltă este chiar sub insula lor şi pot intra
acolo printr-o peşteră. Din nou, psihanaliza este criticată: „Psihanaliştii vorbesc despre proiecţia presupunerilor
şi a imaginilor mentale asupra lumii exterioare. Dar, atunci, ce este lumea
exterioară dacă nu o convenţie care diferă în funcţie de percepţia, starea
sufletească, sexul, poziţia socială şi chiar de statura observatorului?“.
Iată,
aşadar, o altă caracteristică a spaţiului mental: interferenţa sa cu lumea
exterioară. Din acest punct de vedere, concluzia lui Culianu este mai mult
decît pertinentă, vizînd, bineînţeles, călătoriile în lumile de dincolo, tema
centrală a cărţii sale: „La urma urmei, este inerent minţii umane să facă
incursiuni în propriul său spaţiu şi, de asemenea, interferenţa constantă a
lumii interioare cu cea exterioară este inerentă felului nostru de a fi. Astfel, unele dintre
călătorii sunt relatate ca având loc «cu
trupul», altele «în spirit», iar altele – precum cea a apostolului Pavel la cer
(2, Corinteni 12, 2-4) – într-un mod necunoscut“.
De asemenea, călătoriile în
lumile de dincolo, susţine I.P. Culianu, pot fi considerate ca gen literar,
ceea ce nu înseamnă că sînt ficţiuni pure. Contaminarea viziunilor, prin cunoaşterea
precedentelor literare, dar mai ales a tradiţiilor legate de acest tip de
viziuni, este inevitabilă. Vizionarul, cel mai adesea, nu este inocent, ci este
influenţat de o întreagă tradiţie. Altfel spus, „este convins că experienţa sa
se încadrează într-un model străvechi şi venerabil, ilustrat de mulţi alţi
vizionari“. I.P. Culianu propune, vizavi de acest aspect, termenul de intertextualitate,
„un fenomen larg răspîndit, care poate fi parţial explicat de tendinţa noastră
mentală de a turna fiecare nouă experienţă în vechi tipare expresive“. Cu toate
acestea, textele propriu-zise au, în acest caz, o influenţă mult prea mică,
important fiind pattern-ul, modelul la care se raportează
vizionarul, iar explicaţia lui Culianu, care constituie chiar teza ultimei sale
cărţi, ilustrează, în fapt, concepţia sistemică a acestuia şlefuită în ultimii
săi ani de viaţă: „...oamenii gîndesc, şi dacă au un model pentru gîndirea lor,
dau naştere la idei predictibile dintru început“. Cu alte cuvinte,
intertextualitatea despre care vorbeşte Culianu nu este una bazată pe textul
scris, ci are un caracter cognitiv, este un fenomen mental. Mai exact,
în termenii lui I.P. Culianu, avem de-a face cu o „transmitere cognitivă“. Ea
se manifestă prin perpetuarea de-a lungul timpului şi pe un spaţiu nelimitat a
unui set de reguli (de genul „Există o altă lume; lumea cealaltă este
localizată în cer; există un trup şi un suflet; trupul moare şi sufletul se
duce pe lumea cealaltă“ etc.). Această „transmitere cognitivă“ nu este
inflexibilă, ci presupune o continuă regîndire a vechilor credinţe, reprezentînd
„cel mai flexibil model de difuziune conceput până acum în cadrul disciplinelor
istorice“.
Pentru I.P. Culianu nu existau
dubii în această privinţă, ceea ce reiese şi din finalul capitolului
introductiv la Out of This World: „Fiecare individ gîndeşte în cadrul
unei tradiţii şi, ca urmare, este «gîndit» de ea; în acest proces, el ajunge
la autocertitudinea cognitivă că orice este gîndit este experimentat şi că, de
asemenea, orice este experimentat are un efect asupra a ceea ce este gîndit”.
De remarcat că „transmiterea cognitivă“ se doreşte, în mod evident, un
substitut al inconştientului colectiv jungian, ceea ce nu miră, având în vedere
atitudinea critică a lui Culianu faţă de psihanaliză.
În acest ultim volum, conceput
dintr-o perspectivă cognitivă „tare“, ca să spun aşa, I.P. Culianu încearcă –
pentru ultima dată, din păcate – să-şi explice metoda şi, în acelaşi timp, să o
aplice în domeniul, totuşi rigid, al istoriei religiilor, tentativă rămasă
cumva în umbră, fără prea mari ecouri, cel puţin la vremea apariţiei cărţii.
Inovatoare, curajoasă, încercarea lui Culianu de a reforma, din perspectiva ştiinţelor
cognitive, un domeniu ca istoria religiilor era, cumva, sortit eşecului.
Atitudinea celor mai mulţi istorici ai religiilor este aceea de a păstra pur,
necontaminat, acest domeniu, care căpătă, astfel, o aură de intangibilitate,
atitudine întîlnită, de altfel, şi la Mircea Eliade, maestrul lui I.P. Culianu.
Vizavi de acest aspect, în volumul Mircea Eliade. De la magie la mit (Polirom,
Iaşi, 2014), Moshe Idel remarca, pe bună dreptate: „Adoptarea ştiinţelor
cognitive de către acesta din urmă (Ioan Petru Culianu, n.m.) reprezintă
un efort de a integra studiul religiei într-un domeniu mult mai larg al ştiinţelor
umane, contrar încercării lui Eliade de a diferenţia maniera sa de abordare a
religiei de orice altă metodologie“.
Eseul de mai sus foloseşte ca sursă de referinţă volumul Călătorii
în lumea de dincolo de I.P.
Culianu, ediţia a III-a, traducere de
Gabriela şi Andrei Oişteanu, prefaţă şi note de Andrei Oişteanu, Editura Politom,
Iaşi, 2007.
0 Comentarii