La Tîrgul de Carte Gaudeamus va fi lansată
cea de a doua ediţie a volumului semnat de Andrei
Oişteanu Religie, politică şi mit. Texte de spre
Mircea Eliade şi I.P. Culianu – o ediţie revăzută,
adăugită şi ilustrată. Pînă atunci, vă propun
să ne oprim asupra corespondenţei dintre I.P.
Culianu şi Mircea Eliade, cuprinse în volumul Dialoguri întrerupte. Corespondenţă Mircea
Eliade-Ioan Petru Culianu, volum aflat, de asemenea,
la o a doua ediţie.
Corespondenţa dintre Mircea Eliade şi
I.P. Culianu, avertizează Matei Călinescu în
textul care deschide volumul Dialoguri întrerupte.
Corespondenţă Mircea Eliade-Ioan Petru
Culianu (Editura Polirom,ediţia a II-a, Iaşi,
2013), constituie „cel mai bogat schimb de scrisori
între Eliade şi un corespondent individual
al său, după acela cu Raffaele Petazzo, din
cîte au ieşit la iveală pînă în momentul
acesta“. Dacă prima ediţie, apărută în 2004,
conţinea o sută opt scrisori din perioada 4 august
1972-14 ianuarie 1986, cea de a doua ediţie
s-a îmbogăţit cu încă trei scrisori, meritul
aparţinîndu-i lui Liviu Bordaş, cel care le-a
descoperit în fondul „Mircea Eliade“ din
Chicago. Aşadar, o sută unsprezece epistole
stau la dispoziţia celui interesat de evoluţia
relaţiei dintre Eliade şi Culianu.
În momentul începerii corespondenţei, în
1972, Eliade avea şaizeci şi cinci de ani, iar
Culianu – douăzeci şi doi. Primul era un savant
consacrat, cel de al doilea, un bursier al
Universităţii din Perugia, statut care va degenera
în cel de imigrant. I.P. Culianu era interesat
de o carieră în domeniul istoriei religiei,
Eliade era interesat de un urmaş, de un
continuator.
Încă de la primele texte, Mircea
Eliade realizează vastul potenţial intelectual
al tînărului Culianu, permiţîndu-şi, într-o
epistolă din 7 noiembrie 1972, să facă o predicţie
care, nu peste mulţi ani, se va adeveri:
„Pentru vîrsta D-tale, şi condiţiile în care ai
lucrat în ţară, articolul (ca şi textele pe care
le-am citit anul trecut) e destul de meritoriu.
Nu am nici o îndoială că, odată statornicit
undeva, vei face progrese într-un ritm prodigios“.
În 1973, însă, situaţia lui Culianu, ca
imigrant, devenise insuportabilă. Timp de
cinci luni, între 11 noiembrie 1972 şi 6 aprilie
1973, a stat în lagărele de refugiaţi de la
Trieste şi Latina. Condiţiile precare de existenţă,
lipsa unei perspective profesionale îl
copleşesc pe tînărul ambiţios, ceea ce îl va
împinge la un gest extrem: tentativa de suicid,
din 1973. Mircea Eliade, în schimb, fidel
credinţei sale că răul nu este decît o altă faţă
a binelui, vedea în acest episod din viaţa lui
Culianu o încercare de tip iniţiatic: „[...] m-am
gîndit adesea la D-ta, la faptul că ai întîmpinat
cele mai multe greutăţi din toţi cei care au
ales Occidentul în ultimii 15-20 de ani...
Lucrul cel mai important, poate singurul lucru
important, este să nu-ţi pierzi curajul. Ai
trecut prin atîtea încercări, încît nu mai pot
avea vreo îndoială asupra caracterului lor (să
spunem) «iniţiatic». Aşadar, nu mă pot îndoi
nici despre «viitorul» D-tale. Îndată ce vei pătrunde
în vreo instituţie academică, fie ca student,
fie cercetător, vei întîlni oamenii care
vor şti să te judece şi să te ajute“ (13 iunie
1973). Generozitatea lui Eliade, despre care
scrie şi Matei Călinescu în prefaţa lui, s-a manifestat
şi în cazul lui Culianu: cecuri, încurajări,
sfaturi şi intervenţii pentru o eventuală
încadrare universitară (de preferat în SUA).
În octombrie 1973, I.P. Culianu este admis ca
bursier-cercetător la Departamentul de Ştiinţe
Religioase al Universităţii Catolice din
Milano, ceea ce îl va ajuta să supravieţuiască
la limita decenţei pînă în 1976. Tot în această
perioadă se orientează, influenţat de Ugo
Bianchi, spre studiul gnosticismului.
Maestru şi discipol
În 1974, pe 3 septembrie, cei doi, Eliade
şi Culianu, se întîlnesc, în sfîrşit, la Paris. De-acum
înainte, tonul scrisorilor lui Mircea Eliade către
tînărul său discipol se schimbă. Dacă în 1972,
Eliade îşi începea scrisorile cu protocolara
formulă „Stimate Domnule Culianu“, odată
cu trecerea timpului, formulele sale de adresare
vor deveni din ce în ce mai colocviale:
„Dragă Domnule Culianu“, „Dragă Ion
Culianu“, „Dragă Ioane“. Tînărul Culianu
pare a depinde din ce în ce mai mult de
maestrul său. Îi cere sfaturi – unele legate
chiar de viaţa sa amoroasă –, îi trimite diverse
articole, eseuri, îi împărtăşeşte planuri de viitor.
Nici Eliade nu se lasă mai prejos. Îl cooptează
pe Culianu la proiectul Dicţionarului religiilor
(proiect finalizat de Culianu după
moartea lui Eliade), la cel al Enciclopediei religiilor,
îi dă sfaturi legate de volumele în curs
de publicare, îi trimite prozele sale proaspăt
scrise, se străduieşte să îl aducă într-un timp
cît mai scurt în SUA. În ceea ce priveşte venirea
lui Culianu în SUA, Eliade depunea
eforturi considerabile, încercînd, prin cunoştinţele
şi prietenii săi, grăbirea evenimentului,
aşa după cum reiese şi din scrisoarea datată
31 martie 1976: „Aici, eu am speranţe –
dar dacă Charles Long va găsi ceva disponibil,
nu va fi înainte de toamna 1977. Pînă
acum, nu mi-a dat nici un răspuns – sînt sigur
că se consultă şi caută. Mi se pare de neconceput
ca după «raportul confidenţial» pe
care i l-am făcut despre D-ta, să nu se zbată
să te aducă în SUA. N-am scris, niciodată,
despre un tînăr savant cum am scris despre
D-ta. Nu se poate să nu reuşim!“. Deocam -
dată, Culianu va fi chemat în Chicago, la
Divinity School, cu o bursă de studiu pentru
trimestrele de iarnă-primăvară 1975.
În 1976,
Culianu alege să părăsească Italia pentru postul
de românist oferit de Universitatea din
Groningen, Olanda, alegere influenţată probabil
şi de sfatul lui Eliade: „Dacă Olanda e
sigură, acceptă. Vei putea pleca mai tîrziu, de
îndată ce vei primi o propunere mai interesantă“.
În scrisorile din 1976 către Mircea Eliade,
Culianu îi cere acestuia, din nou, o listă biografică,
dornic să termine monografia dedicată
istoricului român al religiilor. Mono -
grafia a apărut în 1978, în Italia, dar nu îna -
inte ca Eliade, în 1977, să încerce să lămurească
anumite neclarităţi legate de trecutul
său din România, un trecut despre ale cărui
iţe, destul de încurcate, Culianu nu avea încă
habar. În scrisoarea datată 10 ianuarie 1977,
Eliade îi mărturiseşte tînărului său discipol
motivul întoarcerii sale în ţară, în 1942, după
ce, în 1940, fusese numit de către C.C.
Giurescu – pentru a-l salva, probabil, de represiunile
împotriva Mişcării Legionare – la
Londra, în postul de consilier cultural, de
unde este transferat, în 1941, la Lisabona.
Motivul întoarcerii: transmiterea unui mesaj
urgent generalului Antonescu din partea dictatorului
portughez Salazar. Notele editorilor
– Tereza Culianu-Petrescu şi Dan Petrescu
– sînt destul de ample în cazul acestui capitol
controversat din viaţa lui Eliade, capitol
actual încă (a se vedea şi Jurnalul inedit 2001-
2002 al Monicăi Lovinescu, apărut în 2014, la
Editura Humanitas). Mircea Eliade, se specifică
într-una din note, în scrierile sale autobiografice,
desfăşoară „o uriaşă operaţiune
«de imagine»“ – determinată şi de incidentul
Toladot, din 1972-1973, cînd în revista efemeră
era demascat trecutul legionar al lui
Eliade –, chinuit „de gîndul că trebuia să ascundă,
faţă de o anumită parte a publicului
şi a confraţilor săi, taina – devenită din ce în
ce mai transparentă – a apropierii sale de o
mişcare de dreapta dinainte de război, mişcare
pe care tragediile care o urmaseră o făcuseră
să fie condamnată în bloc şi fără recurs
la nuanţe“. Editorii observă cîteva „inad -
vertenţe“ în justificarea lui Mircea Eliade, şi
anume: scurta întoarcere în România, din iunie
1942, a lui Eliade, hotărîtă, pare-se, încă
de la sfîrşitul lui mai, a fost determinată mai
degrabă de posibilitatea existenţei unei catedre
pentru acesta la Universitatea din
Bucureşti. În plus, hotărîtoare a fost şi dorinţa
mareşalului Antonescu de a relua tratativele
cu intelectualii apropiaţi de Legiune,
mulţi dintre aceştia sperînd ca, prin intermediul
lui Eliade, să se încheie o înţelegere între
mareşal şi Gardă. În astfel de condiţii, plecarea
din Portugalia a lui Mircea Eliade, fixată
încă din mai, nu avea în mod necesar legătură
cu întrevederea cu Salazar, mai ales
că, avertizează editorii epistolarului Eliade-
Culianu, „în plin război, biletele de avion nu
se cumpărau de pe o zi pe alta...“.
O versiune
a celor întîmplate atunci este elaborată, ca să
spun aşa, de către Eliade, în scrisoarea din
1972 către Gershom Scholem, iar versiunea
din scrisoarea către Culianu, conform aceloraşi
note editoriale, „este una intermediară,
mai bine pusă la punct decît cea din scrisoarea
către savantul de la Ierusalim“.
Perioada 1977-’78 a fost pentru I.P. Culia -
nu una dificilă. Documentîdu-se pentru monografia
Eliade, Culianu a aflat destule amănunte
despre trecutul lui Eliade încît să-l deruteze
şi să-l pună într-o situaţie incomodă
faţă de maestrul său, căruia îi cerea insistent
informaţii despre ce s-a întîmplat între 1937-
1940. În 1972, în Italia, Roberto Scagno îşi susţine
teza de licenţă cu lucarea Religiosità cosmica
e cultura tradizionale nel pensiero di Mircea
Eliade, lucrare consultată şi de Culianu, în
care era afirmată apropierea lui Eliade de
Garda de Fier. În 1979, Furio Jesi, în volumul
Cultura di destra, îl atacă pe Eliade sub acelaşi
pretext. Volumul este precedat de o cronică,
în care istoricul român al religiilor este atacat
dur, ceea ce îl determină pe Culianu, în epistola
datată Groningen, 11 mai 1979, să-i scrie
lui Mircea Eliade, avertizîndu-l în privinţa
conţinutului cărţii: „În fine, Furio Jesi s-a dat
definitiv pe faţă: pare că victima de predilecţie
a cărţii sale Cultura di destra, [Milano],
Garzanti, 176 pp., 4.500 lire, sînteţi Dvs... Asta
se poate deduce din recenzia (apărută înainte de punerea în vînzare a cărţii) lui Enrico
Filippini din cotidianul cel mai vîndut în
Italia, La Repubblica, din 4 curent, cu titlul
«Quando Liala incontra Julius Evola».
Autorul, se poate citi printre rînduri, consideră
pesemne terorismul din Italia ca o emanaţie
a «culturii de dreapta». Judecînd după
spaţiul pe care vi-l consacră, în această «cultură
» Dvs. aţi avea un rol mai «devastant»
chiar decît al lui Evola! Nu rezum consideraţiile
savantului, care sînt de o tîmpenie de nedescris.
Aştept să citesc cartea. Dar, pe scurt,
autorul afirmă că «profesorul M.E. îi dădea
pe evreii români pe mîna SS-ului în vreme ce
scria tratate f. serioase de istorie a religiilor»!
Asta o susţine cu un citat (apocrif, nu mă îndoiesc),
dintr-un articol al Dvs. din 1937 (!).
Mă abţin, oricum, să-l transcriu. Mă întreb
însă: de unde a căpătat înformaţia asta (desi -
gur falsă)?“. În ciuda tendenţiozităţii articolului,
I.P. Culianu, deşi confuz, ştie prea bine
că fără foc nu iese fum şi nu ezită să-i ceară
lui Eliade mai multe detalii. În schimb, atitudinea
lui Mircea Eliade poate fi socotită, în
ciuda tuturor dezvăluirilor şi speculaţiilor,
una evazivă.
Iată ce-i scria lui I.P. Culianu cu
un an înainte, în 1978, cînd încearcă să-şi justifice
atitudinea politică din 1937-1940 într-un
mod destul de ambiguu, presat de insistenţele,
dar mai ales de interpretările lui Culianu
date unor nuvele eliadeşti în care tînărul discipol
vedea o influenţă a misticii legionare:
„Trebuie să recunosc: referinţa la C.Z.C.
[Corneliu Zelea Codreanu, n.m.] nu mă încîntă,
pentru că poate da loc la «confuzii».
(Asta îi reproşam şi lui Scagno: simpatia faţă
de Legiune a fost una indirectă, prin Nae
Ionescu, şi n-a avut nici o influenţă în gîndirea
şi scrierile mele; a fost doar pretextul de
a-mi pierde Conferinţa la Univ. din Bucureşti,
şi, mai ales, de a fi calomniat între anii 1944-
1968, în ţară şi în străinătate...). În privinţa lui
C.Z.C. nu ştiu ce să cred; a fost, desigur, cinstit
şi a izbutit să trezească o generaţie întreagă;
dar, lipsit de spirit politic, a provocat
cascada de represiuni (Carol II, Antonescu,
comuniştii) care a decapitat o întreagă generaţie
pe care o «trezise»... Nu cred că se poate
scrie o istorie obiectivă a mişcării legionare şi
nici un portret al lui C.Z.C. Documentele la
îndemînă sînt insuficiente. În plus, o atitudine
«obiectivă» [îi] poate fi fatală autorului. Astăzi,
nu sînt acceptate decît apologiile (pentru un
număr infinit de fanatici, de toate naţiile) sau
execuţiile (pentru majoritatea cititorilor europeni
şi americani). După Buchenwald şi
Auschwitz, chiar oamenii cinstiţi nu-şi mai
pot îngădui să fie «obiectivi»...“. „Eu nu am
fost nici antisemit, nici pronazist“, afirmă categoric
Eliade într-o altă scrisoare adresată lui
Culianu şi datată 1 martie 1978.
Monografia consacrată lui Eliade
După apariţia monografiei semnate de
Culianu, Eliade, protagonistul acestei monografii,
îi mărturiseşte autorului: „Am găsit
volumul D-tale, ne-a plăcut mult la amîndoi
[lui Mircea Eliade şi soţiei sale, Christinel,
n.m.]; încă nu l-am parcurs, dar o voi face curînd
(de asemenea, voi citi cu interes «A
Dualistic Myth...»). Inutil să-ţi spun cît de încîntat
sînt că prima carte scrisă de un român
despre mine este a D-tale!...“. Totuşi, se pare
că Mircea Eliade nu era atît de încîntat de cartea
lui Culianu, care ar fi putut aprinde şi mai
tare spiritele în Italia. De altfel, la sfatul lui
Eliade, I.P. Culianu a renunţat la publicarea
unui „Appendice II“, în care încerca să argumenteze
că Mircea Eliade nu a fost antisemit
şi filonazist, ci „filosalazarian“ (vezi scrisoarea
din 17 martie ’78). Într-o notă, editorii ne
spun că, de fapt, Culianu a fost supus unor
presiuni „prieteneşti“ pentru a nu publica nimic
despre trecutul lui Eliade: „Un nucleu cu
autoritate, dar deopotrivă autoritar, al exilului
parizian îşi fixase încă dinainte de anii ’50
o anumită conduită în această privinţă...“. La
o adică, aşa s-ar explica şi reacţia vehementă
a Monicăi Lovinescu la tentativa lui Matei
Călinescu şi I.P. Culianu de a publica articolele
legionare ale lui Eliade şi care, pentru a
pune şi mai mult gaz pe foc, identificaseră –
uneori poate forţînd limitele interpretării –
elemente legate de mişcarea legionară în
proza acestuia. Nici mai mult, nici mai puţin,
Monica Lovinescu, de o intransigenţă care
a caracterizat-o toată viaţa şi fără de care, e
drept, nu ar fi rezistat pînă la capăt pe baricadele
anticomuniste, interpreta acest gest ca
pe o sfidare a tot ceea ce a reprezentat exilul
românesc în perioada comunistă (în măsura
în care Mircea Eliade a fost una dintre figurile
centrale ale exilului românesc) (vezi
Jurnalul inedit...).
Eliade, un profesor generos
Deşi ar fi avut motive, Eliade nu-şi va
schimba atitudinea binevoitoare faţă de tînărul
său protejat. Îi scrie prefeţe la diverse volume
pentru a le grăbi apariţia, îi dă sfaturi,
îi laudă cărţile şi încearcă în continuare să-l
aducă în SUA. Mai mult, îl numeşte şi legatar
al operei sale („Fără să te întreb, te-am declarat
executorul meu testamentar“, îi scria
lui Culianu în martie 1983). Matei Călinescu
vorbeşte, în textul introductiv la Dialoguri întrerupte...,
despre generozitatea lui Mircea
Eliade, care, ca profesor, dar şi ca prieten, nu
făcea discriminări de nici un fel (cu atît mai
mult ideologice), dînd şi cîteva exemple: „Ca
profesor – o ştiu de la numeroşi foşti studenţi
ai săi de la Chicago, pe care i-am cunoscut cu
diferite ocazii – Eliade, generos ca erudit, şi
ca om, se străduia să-i ajute pe toţi studenţii
săi, fără nici un fel de discriminări ideologice
sau de altă natură. Un Douglas Allen (stîngist,
protestatar împotriva războiului din
Vietnam), un Norman Girardot (specialist în
religiile din China, dar cu puţine publicaţii
de specialitate), un Burton Feldman (specialist
în istoria receptării miturilor şi discipol
declarat al lui Nicola Chiaromonte, identificat
cu stîngista Partisan Review) s-au bucurat
în egală măsură de stima, sprijinul şi prietenia
lui Eliade. În discuţiile pe care le-am avut
cu el în anii ’70 şi ’80, el îmi vorbea însă cu
discernămînt lucid despre foştii lui studenţi,
ale căror slăbiciuni le percepea în ciuda simpatiei
pe care o avea pentru ei, şi totdeauna
îl cita ca pe cel mai dotat pe Bruce Lincoln
(pe care am avut prilejul să-l cunosc personal).
Ştia că e marxist şi materialist cultural,
dar asta nu-l împiedica să-i aprecieze calităţile
de savant şi să-l vadă... ca pe unul dintre
«corifeii» istoriei religiilor (categorie înal -
tă în care nu-i includea pe ceilalţi foşti studenţi,
chiar dacă îi erau prieteni apropiaţi, ca
Burton Feldman; categorie în care îl includea
însă pe Culianu, care nu-i fusese niciodată
student propriu-zis)“.
Titlul volumului de corespondenţă
Mircea Eliade-Ioan Petru Culianu apărut la
Editura Polirom se regăseşte într-o scrisoare
a lui Mircea Eliade din 1982 şi face referire la
titlul unui posibil volum de convorbiri dintre
cei doi – maestru şi discipol –, volum proiectat
de Paul Goma la Editura Hachette, în
colecţia „Est-Ouest“: „Privitor la volumul cerut
de Goma: sugerez acest titlu: Dialogues
(poate cu precizarea: interrompus). Cartea va
fi semnată de amîndoi: M.E.-I.P.C. Alături de
«credinţele şi ideile» mele, le vei exprima pe
ale D-tale. După prezentarea masivă de la început,
urmează «dialogurile», pe temele pe
care le socoteşti interesante. Sînt sigur că îţi
aduci aminte de atîtea convorbiri ale noastre
din anii trecuţi, încît dispui deja de un «material
brut» important...“. Din păcate, proiectul
nu s-a realizat, în parte şi pentru că Eliade,
la începutul anilor ’80, era bolnav. Suferea de
o artrită reumatică, menţionată şi în scrisorile
către Culianu, boală ce i-a afectat mîinile
şi pe care o trata cu injecţii cu săruri de aur.
Din cauza injecţiilor devenise, credea el, melancolic,
deprimat. Pe deasupra, era chinuit
şi de un ulcer rebel. În 1983, Mircea Eliade
era deja hotărît în privinţa lui I.P. Culianu: el
va fi, într-un fel sau altul, urmaşul său. Îi recunoaşte
meritele, îl sprijină, îl încurajează.
În decembrie 1983, Eliade îi scrie tînărului
său discipol: „Şi încă ceva, care poate nu te
interesează, dar care îmi stă pe inimă: eşti deja
unul din adevăraţii istorici ai religiilor, unul
din puţinii de care disciplina noastră, în criză,
are mare nevoie. Eşti recunoscut ca atare de
mulţi colegi şi studenţi; dar, ca şi în cazul
meu – de altfel, norocos –, îţi vor trebui încă
15-20 de ani ca să fii proclamat în Academii
şi Universităţi, şi să devii «popular» în marele
public al diferitelor culturi. Şi nu prea
avem timp de pierdut! Colaborarea noastră
la o operă utilă ar putea accelera procesul...“
(Eliade se referea la Dicţionarul religiilor, proiectul
pe care îl dorea realizat în colaborare
cu I.P. Culianu). Tînărul său protejat a mai
avut la dispoziţie doar opt ani, timp în care
a reuşit să-şi consolideze reputaţia de istoric
al religiilor, dar şi să stîrnească rumoare prin
încercarea de a reforma domeniul istoriei religiilor
printr-o viziune sistemică, cognitivă.
Volumul Dialoguri întrerupte. Corespondenţă
Mircea Eliade-Ioan Petru Culianu conţine şaptezeci
de scrisori semnate de Eliade şi doar patruzeci
şi una semnate de Culianu. Scrisorile
lui Culianu, trebuie menţionat, au fost descoperite
în mare parte de către istoricul Eduard
Iricinschi în Arhiva „Mircea Eliade“ de la
Biblioteca Regenstein a Univer sităţii din
Chicago. Pentru că volumul este constituit în
mare parte din scrisorile lui Eliade, m-am folosit
aproape în exclusivitate de citate din epistolele
acestuia din urmă pentru a surprinde
cîteva dintre punctele nevralgice ale relaţiei
Eliade-Culianu. Schimbul epistolar dintre cei
doi, cel puţin în volum, se încheie cu o scrisoare
a lui Culianu, datată Groningen, 14 ian.
1986, anul morţii lui Mircea Eliade.
Corespondenţa Eliade-Culianu marchează
destul de vizibil etapele relaţiei dintre
cei doi istorici ai religiilor. Sînt surprinse
entuziasmul şi admiraţia tînărului Culianu,
dar şi îndoielile acestuia, începînd cu anii
’80, în privinţa trecutului maestrului său. În
ce-l priveşte pe Eliade, transpare admiraţia
pentru tînărul său discipol, dar şi prudenţa
cu care îşi explică trecutul legionar. Pînă la
sfîrşitul vieţii, însă, Mircea Eliade nu îşi va
schimba atitudinea în ceea ce-l priveşte pe
I.P. Culianu, în ciuda îndepărtării acestuia
din urmă de calea maestrului. Scrisorile dintre
cei doi, fără a fi revelatoare, spun, în fapt,
povestea discipolului care îşi caută propria
cale, separată de a maestrului, căutare presărată
cu greutăţi, dar şi cu satisfacţii, o poveste
cu iz iniţiatic.
Mircea ELIADE, Ioan Petru CULIANU
Dialoguri întrerupte. Corespondenţă Mircea Eliade-Ioan Petru Culianu
Ediţia a II-a revăzută şi adăugită
Prefaţă de Matei Călinescu
Editura Polirom, Iaşi, 2013, 304 p.
Dialoguri întrerupte. Corespondenţă Mircea Eliade-Ioan Petru Culianu
Ediţia a II-a revăzută şi adăugită
Prefaţă de Matei Călinescu
Editura Polirom, Iaşi, 2013, 304 p.
0 Comentarii