Se afișează postările cu eticheta alexandru musina. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta alexandru musina. Afișați toate postările

duminică, 25 iunie 2017

Alexandru Mușina, poezia cotidianului și noul antropocentrism



În ziua de 19 iunie a anului 2013, Alexandru Mușina a plecat dintre noi. Poet important al generației optzeciste, poezia lui Alexandru Mușina și-a lăsat din plin amprenta în poezia tânără actuală. Există, până în prezent, din câte cunosc, trei antologii din opera sa poetică: prima (Poeme alese. 1975-2000) a apărut la Editura Aula din Brașov, editură condusă chiar de Alexandru Mușina; cea de a doua a apărut la Editura Tracus Arte (Opera poetică, 2 vol., ediție alcătuită de Cristina Vasilică, 2015), cu o prefață de Caius Dobrescu; cea de a treia a apărut la Editura Cartier, în 2016 (Regele dimineții. Poeme alese de Radu Vancu). Textul pe care Literomania îl publică în numărul 24 despre poezia lui Alexandru Mușina are la bază un text apărut în revista Astra, în 2008. (R.P.)

 este unul dintre puținii poeți români (post)moderni a cărui viziune poetică e dublată de un acut simț teoretic al poeziei. Născut în 1954, este unul dintre capii generației optzeciste, critici precum Al. Cistelecan considerându-l, fără doar și poate, un clasic al optzecismului. Spirit contestatar, însă, Mușina a demisionat din această generație etichetată de critica literară, aproape fără excepție, drept postmodernă. „Problema postmodernismului românesc îmi apare, astfel, ca tipic post-mioritică: o existență literară după ce ai încetat să mai fii viu ca scriitor” (


Alexandru Mușina a debutat în 1982, în volumul colectiv Cinci (Ed. Litera, București), alături de Mariana Marin, Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter. Debutul individual are loc în 1984, anul apariției volumului Strada Castelului 104. Deși prezent în Cinci, poemul Budila-Expressnu a fost inclus în Strada Castelului 104. De asemenea, tot din cauza ochiului vigilent al cenzurii comuniste, din cele opt poeme din ciclul Experiențe au fost publicate doar două. Budila-Express(poemul mușinian prin definiție), ca și cele șase poeme din ciclul Experiențe își vor găsi locul, în cele din urmă, în volumul din 1992 Lucrurile pe care le-am văzut (1979-1986), apărut la Cartea Românească. Experimentele poetice ale lui Alexandru Mușina vor continua după 1990 în volumele Aleea Mimozei nr. 3 (1993), Tomografia și alte explorări (1994), Tea (1997), Personnae (2001), Și animalele sunt oameni! (2002), Hinterland (2003). În revista brașoveană Astra, în 1981, Mușina publică eseul Poezia cotidianului, iar în 1982, tot în Astra, eseul Noul antropocentrism. Teoreticianul, iată, a debutat înaintea poetului!

Continuarea textului aici, în Literomania nr. 24

miercuri, 17 mai 2017

SUMAR LITEROMANIA NUMĂRUL 19




SUMAR LITEROMANIA NUMĂRUL 19

Raul Popescu, În căutarea trupului uitat. Despre himerele din ”Frumoasa fără corp” de Gheorghe Crăciun (click)
Alexandru Mușina, poezia în pijama roz (click)
Adina Dinițoiu, L’universalisme de la littérature a créé l’histoire authentique de l’homme (Milan Kundera) (click)
Radu Jörgensen, Exit 45. Tragedie academică americană.  (click)
Roberto Bolaño, O povestioară lumpen (click)
Ruxandra Cesereanu, Scrisori venețiene de dragoste (III) (click)
Péter Demény, Transilvania expres (click)
Valeriu Gherghel, Mihai Ursachi citindu-Se pe El Însuși (click)

Radu Niciporuc, Cuib de rândunică albă (click)

miercuri, 18 iunie 2014

Despre critica literară





Al. Cistelecan a intervievat, la începutul anilor '90, pentru revista Vatra, mai mulți critici literari și eseiști. Câteva dintre aceste interviuri au fost strânse într-un volum, 15 dialoguri critice, apărut în 2005 la editura brașoveană Aula, editură condusă de regretatul Al. Mușina. Părerile multora dintre cei cu care Al. Cistelecan a dialogat, păreri interesante, de bun-simț, despre destinele literaturii și criticii literare românești, sunt demne de atenție și acum, în anii 2000. În timp, ele s-au dovedit corecte. Spre exemplificare, am ales două scurte fragmente din interviurile luate lui Mircea Martin și Ion Pop.

Mircea Martin, întrebat dacă în următorii ani critica literară va intra în declin, a răspuns următoarele:

O întrebare care cade foarte bine în acest moment al literelor române. Da, mă tem că prestigiul criticii va scădea. Va scădea, în primul rând, datorită racordării, cu sau fără voie, a literaturii noastre la economia de piață. Criteriile vor aluneca încetul cu încetul, se vor diversifica, se vor pierde, valoarea va risca să se confunde tot mai mult cu succesul, critica va trebui să se refere tot mai mult la o sociologie a lecturii, loc pentru creația propriu-zisă, pentru performanța critică va fi tot mai puțin, iar un consens în această privință e aproape imposibil. Însăși libertatea de expresie de care se bucură presa în genere (...) nu joacă în favoarea prestigiului criticii literare. Intruziunea politică anterioară, cenzura, teroarea creau un climat tensionat la extrem în cadrul căruia cuvântul bine măsurat al criticii avea un ecou și o autoritate ieșite din comun. Faptul însuși de a comenta favorabil o carte „cu probleme” atrăgea atenția, simpatia și respectul publicului. Prin selecția și prin judecata sa de valoare, prin strălucirea comentariului său, criticul literaturii curente putea fi atunci un director de conștiință. Pentru că literatura însăși era mai mult decât literatură, îndeplinind, cum ne amintim foarte bine, un rol mai mult decât estetic, înlocuind, în bună măsură, jurnalistica, sociologia, filosofia, istoria însăși, spunând lucruri pe care acestea nu puteau să le spună. De-acum înainte, criticul, va trebui să se resemneze cu un rol mai modest, dar care în mod normal va trebui să-l apropie mai mult de literatură, de cartea pe care o comentează, de problematica ei contextuală, dar și abisală; și, în ultimă instanță, de sine însuși ca scriitor.

În ceea ce privește viitorul criticii de întâmpinare, Ion Pop era un optimist, văzând în acest tip de critică „un exercițiu necesar de comunicare cu realitatea imediată”:

Pentru mine, critica de actualitate – practicată, ce-i drept, mai ales în reviste lunare, deci la intervale rezonabile, și cu precădere în spațiul poeziei – a fost și este un exercițiu necesar de comunicare cu realitatea imediată, de menținere în stare deschisă a sensibilității; o auto-obligație, într-un fel, de a rămâne atent la procesul în curs al creației. Știu că „critica literară” e considerată de mulți o formă insuficientă, superficială și perisabilă a oficiului critic, dacă o comparăm cu marile sinteze. Depinde, însă, cum e gândită și de cine o practică: ea se poate opri la nivelul unei consemnări impresioniste, dar poate și constitui un nucleu important de interpretare a operei „întâmpinate”. „Tinda unei magistraturi” - cum o numește Perpessicius – e un spațiu, evident, destul de modest, și, dacă nu se deschide spre lumea largă a lecturilor aprofundate, îl poate cantona pe cel care o ocupă într-o poziție marginală și minoră. E nevoie, însă, în orice caz, de un asemenea modest oficiu, tocmai pentru a întreține pulsul viu al receptării și a orienta gustul public pentru valoare. Tradiția acestei specii de critică e prea bogată la noi pentru a se renunța foarte curând și radical la ea, iar în perioada pe care o trăim, a atâtor neclare „tranziții”, prezența acestei instanțe prime a receptării mi se pare și mai necesară. Ea va pierde totuși, probabil, ca mai peste tot în lume, din ponderea deținută în prezent și e de prevăzut că va cunoaște forme hibride, la limita publicității, cu trecerea în plan secund a judecății de valoare. Va fi însă un progres? De existat, vor trebui să existe, totuși, spații de exprimare a unor prime evaluări, indispensabile metabolismului sănătos al creației. În reviste specializate, de recenzii? În suplimentele literare ale marilor cotidiene? În puținele reviste literare care vor supraviețui? Starea actuală a acestei critici de întâmpinare e afectată, oarecum, de proasta difuzare a cărții, de dificultățile de apariție a unor periodice și de tirajul lor restrâns etc. Cred însă că va supraviețui acestei crize, care este a însuși obiectului său, însă în forme și cu mijloace adaptate evoluției complexului mass-media.


Al. Cistelecan, 15 dialoguri critice, Editura Aula, Brașov, 2005, 176 p.

miercuri, 19 iunie 2013

Alexandru Muşina (1954-2013)







În loc de postfaţă




Nu trece timpul. Sau trece? Mai contează?
Oricum, deasupra Maternităţii
Când ne-am născut nu strălucea nici o rază.
Ai diavolului, nu. Nici ai divinităţii.


Doar ai clipei: încăpătoare
Ca o valiză, ca o cisternă, ca un muzeu.
Dar nu-ţi fie teamă, nimeni nu moare!
Nici măcar eu,


Mai fragil şi ghinionist ca un cristal
Lovit cu cotul, din neatenţie, pe o tarabă
Sau pe un raft din Magazinul Universal.


Doar trecem, lichid vâscos, fără grabă
Şi cumva indiferent,
Dintr-un recipient în alt recipient. 



(Alexandru Muşina, Poeme alese. 1975-2000, Aula, Braşov, 2003)

 

marți, 5 martie 2013

Un roman cu cheie sau despre texistență cu „Nepotul lui Dracula”





Primul roman al lui Alexandru Mușina – Nepotul lui Dracula – este, în primul rând, orice s-ar spune, un roman cu schepsis, cu cheie, scris în registru ludic, parodic. Venind oarecum în continuarea unor texte (epistolare) din volumele Scrisorile unui fazan și Scrisorile unui geniu balnear, textul lui Mușina ne propune, de această dată în notă romanescă, aceeași critică a valorilor unei modernități paradoxale, totul asezonat cu redarea unui mediu familiar autorului, cel al Literelor brașovene. Astfel, fiecare dintre personajele romanului își are corespondentul său real, pentru „cunoscători“ nefiind o dificultate identificarea modelelor cu pricina. Dincolo de acest aspect cu iz de senzațional – presupun, și probabil cu îndreptățire, că autorul a mizat pe această strategie pentru a-și promova cu brio romanul –, avem textul. Practic, realitatea este încapsulată în text, conform principiului „texistenței“, ingenioasă sintagmă care sugerează împletirea până la confundare a vieții și scriiturii – mai exact spus, „viața și textul sunt ca o bandă a lui Moebius.“ Sau – după cum ar spune personajul principal al romanului, Florin Angelescu Dragulea, asistent de literatură franceză la Literele brașovene, în teza sa de doctorat despre semioza uitării și amintirii la Marcel Proust – „totul e text, viața e text, trupul e text, sufletul e text, natura e text.“ În acest caz, registrul ludic/parodic al scrierii e pe deplin justificat, venind în completarea unei realități sărace. Deși pentru Alexandru Mușina literatura e cel mai serios lucru cu putință, el o tratează în cel mai „neserios“ mod cu putință, ca pe o jucărie – sofisticată, ce-i drept. Să fie dorința de a propune un text pentru mase un nou tip de divertisment, după cum sugera unul dintre cronicarii acestui roman? Tot ce-i posibil. Alexandru Mușina nu este însă, din acest punct de vedere, un deschizător de drumuri, textul său având un predecesor demn de toată stima în romanul Teză de doctorat, al unui alt autor brașovean, Caius Dobrescu. Ambele romane mizează pe o intransigentă critică, nu numai a mediului universitar, ci și a societății moderne în genere, folosind iscusit, în acest sens, umorul (grotesc), bufoneria, histrionismul, ironia. Cred însă că, în mod paradoxal, deși caracterizate printr-un stil lejer și plăcut, acest tip de scrieri romanești nu au încă, în România, un public format, trecând aproape neobservate și, în consecință, necitite. Într-un citat critic (inventat) de pe coperta a IV-a, cititorul e avertizat că „Pentru romanele cu vampiri, Nepotul lui Dracula este ce a fost, la vremea lui, Don Quijote pentru romanele cavalerești.“ Această apreciere a fost formulată de către Virgil Podoabă (din câte știu), vizat fiind însă romanul lui Caius Dobrescu. Iată, legătura dintre cele două romane este confirmată și prin preluarea acestei remarci de către Alexandru Mușina. Un alt aspect importă însă aici: comparația cu scrierea lui Cervantes sugerează, și nu într-un mod subtil, o dorință de schimbare a paradigmei și în romanul vremurilor noastre, schimbare – cu mai mult sau mai puțin succes – propusă prin cele două scrieri deja amintite. A reușit acest demers în cazul lui Alexandru Mușina? Probabil e prea devreme pentru a ne pronunța, dar am senzația că romanului Nepotul lui Dracula – așa cum s-a întâmplat și cu excelentul roman al lui Caius Dobrescu – îi va fi, totuși, greu să se impună în prezent pe piața literară românească, în ciuda actualității sale incontestabile. Cine să fie de vină? Autorul? Cititorul? Ambii? Greu de spus.


Apărut în „Dilemateca”, nr. 81, februarie 2013




marți, 5 februarie 2013

Femeia de azi




În Nepotul lui Dracula, romanul lui Alexandru Mușina din 2012, instanța auctorială își face simțită din plin prezența prin numeroase observații/ critici/ cârteli, savuroase producte ale hâtrului spirit mușinian. Iată o mostră:

Dar femeile? Oricâte creme și arome ar folosi, oricât de experte ar fi în utilizarea limbii și a diverselor extremități, ceva esențial lipsește. Noroc cu vibratorul, care, împreună cu pilula anticoncepțională și cu fertilizarea în vitro, a eliberat cu adevărat femeia postmodernă de multimilenara ”servitute voluntară”, vorba lui Raymond Aaron, a sexului live, cu o brută masculină, și a maternității tradiționale. Pentru prima dată în istoria speciei, femeia nu mai are nevoie imperioasă de bărbat. Abia acum femeia încetează să mai fie o biată ”maimuță goală”, oribila, dar adevărata sintagmă a lui Desmond Morris, pentru a deveni acea zeiță, cântată de milenii de poeți, acești vizionari ai umanității. Mai mult, femeia de azi, scăpată, în sfârșit, din lanțurile sexualității și ale maternității, poate să se dedice în întregime edificării de sine și, totodată, educării, mai exact formatării cum se cuvine a soțului sau prietenului, deveniți ceea ce ar fi trebuit să fie dintru început: cel mai inteligent animal de companie.


Alexandru Mușina, Nepotul lui Dracula, Aula, 2012