duminică, 10 septembrie 2017

Un roman cu cheie sau despre texistență cu „Nepotul lui Dracula”




Primul roman al lui Alexandru Mușina – Nepotul lui Dracula – este, în primul rând, orice s-ar spune, un roman cu schepsis, cu cheie, scris în registru ludic, parodic. Venind oarecum în continuarea unor texte (epistolare) din volumele Scrisorile unui fazan și Scrisorile unui geniu balnear, textul lui Mușina ne propune, de această dată în notă romanescă, aceeași critică a valorilor unei modernități paradoxale, totul asezonat cu redarea unui mediu familiar autorului, cel al Literelor brașovene. Astfel, fiecare dintre personajele romanului își are corespondentul său real, pentru „cunoscători“ nefiind o dificultate identificarea modelelor cu pricina. Dincolo de acest aspect cu iz de senzațional – presupun, și probabil cu îndreptățire, că autorul a mizat pe această strategie pentru a-și promova cu brio romanul –, avem textul. Practic, realitatea este încapsulată în text, conform principiului „texistenței“, ingenioasă sintagmă care sugerează împletirea până la confundare a vieții și scriiturii – mai exact spus, „viața și textul sunt ca o bandă a lui Moebius“. Sau – după cum ar spune personajul principal al romanului, Florin Angelescu Dragulea, asistent de literatură franceză la Literele brașovene, în teza sa de doctorat despre semioza uitării și amintirii la Marcel Proust – „totul e text, viața e text, trupul e text, sufletul e text, natura e text“. În acest caz, registrul ludic/parodic al scrierii e pe deplin justificat, venind în completarea unei realități sărace. Deși pentru Alexandru Mușina literatura e cel mai serios lucru cu putință, el o tratează în cel mai „neserios“ mod cu putință, ca pe o jucărie – sofisticată, ce-i drept. Să fie dorința de a propune un text pentru mase un nou tip de divertisment, după cum sugera unul dintre cronicarii acestui roman? Tot ce-i posibil.


Citește continuarea textului aici, înLiteromania nr. 36