Primul
roman al lui Alexandru Mușina – Nepotul lui Dracula – este, în primul rând, orice s-ar spune,
un roman cu schepsis, cu cheie, scris în registru ludic, parodic. Venind
oarecum în continuarea unor texte (epistolare) din volumele Scrisorile unui fazan și Scrisorile unui geniu balnear, textul lui Mușina ne propune, de această dată în
notă romanescă, aceeași critică a valorilor unei modernități paradoxale, totul
asezonat cu redarea unui mediu familiar autorului, cel al Literelor brașovene.
Astfel, fiecare dintre personajele romanului își are corespondentul său real,
pentru „cunoscători“ nefiind o dificultate identificarea modelelor cu pricina.
Dincolo de acest aspect cu iz de senzațional – presupun, și probabil cu
îndreptățire, că autorul a mizat pe această strategie pentru a-și promova cu
brio romanul –, avem textul. Practic, realitatea este încapsulată în text,
conform principiului „texistenței“, ingenioasă sintagmă care sugerează
împletirea până la confundare a vieții și scriiturii – mai exact spus, „viața
și textul sunt ca o bandă a lui Moebius“. Sau – după cum ar spune personajul
principal al romanului, Florin Angelescu Dragulea, asistent de literatură
franceză la Literele brașovene, în teza sa de doctorat despre semioza uitării
și amintirii la Marcel Proust – „totul e text, viața e text, trupul e text,
sufletul e text, natura e text“. În acest caz, registrul ludic/parodic al
scrierii e pe deplin justificat, venind în completarea unei realități sărace.
Deși pentru Alexandru Mușina literatura e cel mai serios lucru cu putință, el o
tratează în cel mai „neserios“ mod cu putință, ca pe o jucărie – sofisticată,
ce-i drept. Să fie dorința de a propune un text pentru mase un nou tip de
divertisment, după cum sugera unul dintre cronicarii acestui roman? Tot ce-i
posibil.
Citește continuarea textului aici, înLiteromania nr. 36
0 Comentarii