Fernando Pessoa şi literatura poliţistă

Atras de literatura poliţistă încă din adolescenţă, Fernando Pessoa a imaginat un autor de romane poliţiste, Horace James Faber, şi un comentator al prozelor lui Faber, Charles Robert Anon. În texte precum The Case of the Science Master, Stories of Imagination şi Histoires d’un raisonneur, influenţa unor maeştri ai prozei poliţiste, mă refer aici în special la Sir Arthur Conan Doyle şi Edgar Alan Poe, este evidentă. De altfel, Pessoa, de-a lungul timpului, în tentativele sale de a scrie proză poliţistă, nu se va îndepărta de aceste modele, creând, în cele din urmă, un personaj care, prin tipul de raţionament, dar şi prin atracţia pentru cele mai stranii întâmplări, aminteşte atât de Sherlock Holmes, cât şi de C. Auguste Dupin. Este vorba despre Abílio Fernandes Quaresma, „descifrator de şarade”, după cum el însuşi se caracterizează.

Proza poliţistă a lui Fernando Pessoa este una, însă, oarecum atipică, observaţie confirmată pe deplin şi de povestirile din volumul Quaresma, descifrator (traducere de Dinu Flămând, Humanitas Fiction, Bucureşti, 2015), povestiri al căror protagonist este Abílio Fernandes Quaresma. Dacă Sherlock Holmes, personajul lui Sir Arthur Conan Doyle, nu reuşeşte, în ciuda agerimii sale intelectuale, să rezolve un caz fără a cerceta locul faptei/ crimei şi fără a evita confruntările, uneori violente, cu făptaşii, Quaresma, în schimb, descifrează misterul din spatele celor mai stranii cazuri fără a avea nevoie să se deplaseze din cămăruţa sa modestă din Lisabona de început de secol XX. Orice infracţiune este, pentru el, o problemă matematică – sau o şaradă – a cărei rezolvare este conţinută în ea însăşi. În fapt, povestirile din Quaresma, descifrator confirmă modul în care Pessoa definea calităţile unei bune proze poliţiste: „Povestirea poliţistă ideală este cea în care faptele îi sunt expuse cititorului şi în care detectivul rezolvă problemele fărăr să utilizez nimic altceva decât aceste fapte, adică fără măcar să se mişte din fotoliu”. Într-adevăr, Quresma, în demersurile lui de descifrare, face apel în mod special la fapte, fapte trecute prin filtrul unui „raţionament rece şi fluid”, evitând total „interpretările de fapte”. „La el, claritatea mentală a atins delirul”, mărturiseşte, într-un preambul, cronicarul cazurilor descifrate de Quaresma, cronicar ce deţine rolul unui doctor Watson. Iată cum, acelaşi cronicar, îl descrie, în rândurile de început ale volumului, pe straniul descifrator: „Şarade, probleme de şah, tot felul de încâlceli matematice şi geometrice, el din toate acestea se hrănea şi trăia cu ele cum trăieşti cu o femeie. Plăcerea lui abstractă o constituia raţionamentul aplicat. Camera de pe Rua dos Fanqueiros, căreia îi devenise la fel de fidel pe cât de fidel era renunţării  sale la viaţă a cunoscut orgii de pătrundere şi înţelegere a soluţiilor pe care nici un împătimit al cărnii nu le-ar putea egala în propria lui experienţă”.

Pessoa încearcă, iată, să-i confere o consistenţă personajului său. I se dă o adresă, nu lipseşte din proze nici descrierea sa fizică, îi sunt surprinse ticurile (de gândire, verbale, de comportament), este dezvăluită marca de tutun pe care îl fumează în cantităţi deloc mici – tutunul Peralta. De asemenea, Sherlock Holmes, modelul evident, cred eu, după care a fost creat Quaresma – deşi s-ar putea spune, pe de altă parte, la fel de îndreptăţit, că modelul principal a fost Pessoa însuşi –, are o adresă deja celebră, 221B Baker Street, unde fanii i-au trimis numeroase scrisori încă din timpul vieţii lui Conan Doyle, este consumator de opiu şi un fumător înrăit de pipă. Mai mult, este şi un bun boxer, având o condiţie fizică de invidiat, ceea ce îl face un adversar redutabil pentru orice infractor. Şi da, Sherlock Holmes, asemenea lui Quaresma, este un adept al raţionamentului pur. Totuşi, Abílio Fernandes Quaresma nu reuşeşte să se impună ca personaj literar. Lipsesc, în primul rând, datele biografice, scăpare explicabilă probabil prin faptul că povestirile ce îl au ca protagonist pe Quaresma sunt nişte schiţe, eboşe la care Pessoa, pare-se, încă mai lucra. În al doilea rând, prozele din Quaresma, descifrator par a fi nu de puţine ori nişte simple pretexte pentru ca autorul, prin glasul personajului său, să peroreze pe diverse teme, proza poliţistă luând astfel aspectul unui adevărat eseu. Fenomenul tocmai descris este foarte bine surprins şi de Dinu Flămând, traducătorul lui Pessoa în română: „Dar Quaresma nici nu prea există, deşi ştim ce marcă de ţigări de foi fuma, cum se mişca şi mai cu seamă la ce ticuri şi tertipuri verbale recurgea, lăsându-se insistent rugat să dezlege nişte enigme care îi blocaseră pe toţi oamenii ordinii publice şi ai legii. Metafizicianul nostru «descifrator» e înainte de toate un fel de loc geometric al intelectului, pus să funcţioneze, degrevat de imprevizibile impulsuri umane sau de idei preconcepute, şi tocmai prin asta devenit un fel de beţie autoreferenţială a gândirii speculative. S-ar zice că ne aflăm în faţa unei divinizări, sau că acest detectiv este epistemologia inalienabilă a cogitaţiei”. Se poate spune, prin urmare, că Abílio Fernandes Quaresma este un personaj care sfidează umanul, că este mai degrabă o întrupare literară a intelectului pur. Este preocupat, adică, strict de rezolvarea cazurilor şi nu este măcinat de nici un fel de dilemă morală. Deşi descoperă de fiecare dată criminalul şi ajută autorităţile în diverse anchete, el nu pare a fi preocupat de pedepsirea făptaşilor. De multe ori nici nu-i denunţă poliţiei, pentru simplu motiv că aprobă motivele din spatele crimelor comise de aceştia, ceea ce, în aparenţă, l-ar face pe detectivul lui Pessoa ceva mai uman, mai sensibil la problemele semenilor săi. Dar capcana pe care autorul o întinde cititorului este una destul de evidentă, căci motivele sunt, de fapt, întemeiate pe nişte ideologii, ca să le spun aşa, care nu au nimic de-a face cu vreun sentiment, de orice natură ar fi acesta.

De exemplu, în povestirea Complici sau Tribunal, Marcos Alvez, un avocat abil, inteligent, îl ucide pe amantul soţiei sale, înscenând apoi un proces în urma căruia va fi condamnat altcineva pentru crima comisă de el. Quaresma îl confruntă pe criminal, povestindu-i etapele raţionamentului prin care a reuşit să-l descopere pe adevăratul ucigaş şi motivele sale. Pentru a nu-l denunţa, îi cere o favoare: să nu o ucidă şi pe soţia adulteră. De unde ştie Quaresma că va mai urma o crimă? Pur şi simplu, intuind profilul psihologic al avocatului Marcos Alvez, de „bărbat puternic”, tenace, crede că, în mod fatal, acesta nu renunţa până ce răzbunarea sa nu va fi una completă. Pasajul în care „descifratorul de şarade” îi explică lui Marcos Alvez că tot ce s-a întâmplat era inevitabil, că e vorba, pur şi simplu, de destin, de soartă, este rescris de mai multe ori, ceea ce ar sublinia importanţa ideii enunţate de Quaresma. Psihologia masculină şi cea feminină sunt, în pasajul cu pricina, conturate dintr-o perspectivă destul de reducţionistă, foarte populară, totuşi, la început de secol XX. „ –...Femeia, care prin firea ei este slabă – afirmă Quaresma –, acceptă totul, dar nu şi forţa deplină. Nu a fost vina ei; a fost destinul dumneavoastră. Trecutul nu poate fi distrus...” Iată şi o a doua variantă, ceva mai amplă, a pasajului de mai sus: „Fiindcă dumneavoastră sunteţi un om puternic, maestre, iar femeile îngăduie orice, nu şi forţa... Forţa ostentativă încă mai trece, forţa întreruptă de momente de slăbiciune trece şi ea; forţa impulsivă şi prost coordonată este şi ea admisă. Însă forţa autentică, cea senină şi rece, forţa forte – slăbiciunea congenitală a femeii nu poate suporta aşa ceva. Ea o pedepseşte, totdeauna cât îi stă ei în putinţă: fie prin trădare directă, ca în cazul dumneavoastră, fie prin trădare indirectă, ca în cazul surorilor lui Napoleon, care nu au făcut altceva decât să-şi trădeze fratele”. Iată, în fine, şi o a treia variantă: „ – Le plac bărbaţii care par puternici, ceea ce este altceva. Femeia îl preferă pe bărbatul pe care toată lumea îl consideră un erou, chiar dacă el nu e aşa ceva, în locul unui adevărat erou... Bărbatul cu adevărat puternic e cel care nu depinde de nimeni, şi nici nu simte nevoia să depindă. Pe când în fiecare femeie, indiferent de cât de dezvoltat este în ea simţul matern, se menţine mereu acel element matern care pretinde că bărbatul ei trebuie să aibă nevoie de ea, şi să depindă de ea într-o anumită măsură – senzual, sentimental, sau în alt chip, nu are importanţă. Iar bărbatul absolut puternic este ca o ofensă pentru toate instinctele feminine”.

La începutul secolului al douăzecelea, însă, peste Ocean, în America, lua naştere un nou tip de literatură poliţistă, cea numită hard-boiled, continuată prin literatura policier noir. Dashiell Hammett, tatăl detectivului Sam Spade –protagonistul din Şoimul maltez, roman publicat în 1930, cu cinci ani, aşadar, înainte de moartea lui Pessoa –, a fost unul dintre pionerii acestui tip de proză. Pe urme i-a călcat un alt romancier de talent, Raymond Chandler. În romanele acestora, personajul feminin capătă noi nuanţe, în pas cu dorinţa de emancipare a femeilor într-o societate dură, care nu le oferea prea multe şanse. Psihologia feminină şi cea masculină nu mai sunt reduse la simple reflexe psihologice izvorâte din prejudecăţi ancestrale. Atât Sam Spade, cât şi Philip Marlowe, creaţia lui Raymond Chandler, sunt, ce-i drept, nişte tipi duri, care se confruntă cu alţi tipi duri, însă psihologiile lor sunt mult mai complexe decât cele ale personajelor din romanele poliţiste europene. În cele mai multe povestiri şi romane poliţiste americane, confruntarea finală, însă, are loc între un personaj masculin şi unul feminin. Femeia, iată, era, în sfârşit, privită ca un adversar demn de un tip dur, hârşit într-ale vieţii. Faptul că personajul feminin este, deseori, trickster-ul reflectă realitatea unei perioade în care şansele unei femei de a se realiza pe cont propriu erau minime, ba chiar nule. Singura ei şansă de a-şi câştiga independenţa era aceea de a pune mâna pe nişte bani, fie asociindu-se cu bărbaţi rău famaţi, fie înşelând sau ucigând vreun bogătaş. Detectivii lui Hammett sau Chandler, deşi ei înşişi cad pradă diverselor trucuri feminine, nu dau semne că ar desconsidera femeia şi nu o încadrează în tipologii psihologice învechite. Totuşi, atât literatura hard-boiled, cât şi cea noir aparţin unui realism străin romanului poliţist european, căruia Pessoa îi era, cel puţin în aparenţă, cu asupra de măsură îndatorat.

Pe de altă parte, însă, povestirile poliţiste din Quaresma, descifrator sunt jucate, mimează, altfel zis, stilul poliţist, ceea ce era de aşteptat din partea lui Fernando Pessoa. Ele sunt, după cum am mai spus, nişte simple pretexte pentru autor de a crea eseuri despre psihicul uman, despre diverse tipuri psihologice, motiv pentru care ele au, deseori, forma unui adevărat compendiu de criminalistică. Prin fondul lor dilematic, pesimist, dar şi prin ludicul lor, aceste proze se înrudesc cu poemele şi eseurile lui Pessoa, transgresând astfel genul poliţist. Dinu Flâmând are dreptate, aşadar, când afirmă, în finalul Prefeţei sale, următoarele: „Cercetările criminalisticile ale lui Quaresma, care se lipsesc de «romanul crimei», propun în aparenţă doar exerciţiile de gimnastică ale logicii. Dar fondul lor dilematic este acelaşi din poemele, din eseurile şi din proza lui profundă: totul e relativ, viaţa poate fi doar un vis sau o serie de preparative pentru sinucidere, sau cu totul altceva, dacă ceva poate fi reţinut la modul concret de pe traseul ei; de nu cumva totul se rezumă la o iluzie speculativă a sufletului, a întâmplării?”.

Fernando Pessoa, Quaresma, descifrator. Proză poliţistă, traducere din portugheză de Dinu Flămând, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2015, 340 p.

Text apărut în numărul 12 al revistei "Astra. Literatură, artă şi idei"