Creştinismul, prin diversele sale metamorfoze şi schisme interioare, este un fenomen religios complex, cu o istorie fascinantă, motiv pentru care deseori uităm un fapt esenţial: religia creştină nu ar fi existat, cel puţin nu în forma sa actuală, în afara tradiţiei ebraice, sursa sa primară şi vitală. Se vorbeşte, în context european, despre o vlăguire a creştinismului, însă, atîta timp cît iudaismul va rezista vremurilor, probabil că şi creştinismul, îndatorat tradiţiei iudaice, o va face. Brant Pitre, un tînăr teolog american, în volumul său din 2011, Jesus and the Jewish Roots of the Eucharist, apărut în 2016 la Editura Humanitas, în traducerea Monicăi Broşteanu, cu titlul Misterul Cinei de pe urmă: Isus şi rădăcinile iudaice ale Euharistiei, demonstrează, printr-o contextualizare istorică riguroasă a învăţăturilor şi a faptelor lui Isus, că o înţelegere corectă a mesajului cristic nu poate eluda tradiţia iudaică. Pitre, în demonstraţia sa, vizează în special un eveniment din scurta perioadă de propovăduire a lui Isus: Cina cea de Taină. În semnificaţia acestui eveniment, crede autorul, se regăsesc acele elemente definitorii pentru noua religie pe cale de a se naşte, creştinismul, elemente ale căror sensuri, însă, sînt profund iudaice. „După cum vom vedea – promite Brant Pitre în „Introducere“ –, tocmai rădăcinile iudaice ale cuvintelor lui Isus ne vor da posibilitatea să descoperim secretul identităţii lui şi ce-a vrut să spună cînd le-a zis ucenicilor: «Luaţi, mîncaţi, acesta este trupul meu»“.
Multe dintre învăţăturile lui Isus sînt inspirate de Scripturile ebraice, dar asta nu înseamnă că, uneori, ele nu contrazic aceste scripturi. Pitre tocmai la un astfel de moment se opreşte, căutînd un posibil răspuns care să explice ieşirea din tradiţie, încălcarea ei. Cuvintele rostite de Isus la Cina cea de Taină fac referire, într-adevăr, la cutumele tradiţiei ebraice, cutume puse, de această dată, sub semnul unui nou legămînt al lui Dumnezeu cu omenirea. Iată cum este descris, în Evanghelia după Matei, momentul în care Isus le vorbeşte ucenicilor, instituind ritualul Euharistiei: „Pe cînd mîncau, Isus, luînd pîinea, a binecuvîntat‑o, a frînt-o şi, dînd-o ucenicilor, a spus: «Luaţi, mîncaţi, acesta este trupul meu». Şi, luînd potirul şi aducînd mulţumire, le-a dat lor spunînd: «Beţi din acesta toţi: acesta este sîngele meu al Legămîntului, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor»“ (Matei 26, 26‑28). Cum ar trebui înţelese cuvintele lui Isus? La modul simbolic? Sau, pur şi simplu, ad literam, considerînd că pîinea şi vinul folosite în ritualul Euharistiei, al „aducerii de mulţumire“, se transformă realmente în trupul şi sîngele lui Cristos? Nu trebuie uitat faptul că Isus vorbea unui public evreu, el însuşi fiind evreu, prin urmare, un foarte bun cunoscător al tradiţiei ebraice. Ştia foarte bine că Bibliainterzice consumarea sîngelui, o interdicţie strictă din vremuri străvechi. „Cuvintele lui Isus la Cina cea de Taină – observă Brant Pitre – devin şi mai misterioase pe acest fond biblic.“ Întrebările autorului devin, printr‑o abilă strategie de captatio benevolentiae, întrebările cititorului: „Ca evreu, cum ar fi putut El să le poruncească ucenicilor să-i mănînce trupul şi să-i bea sîngele? N-ar fi însemnat aceasta o încălcare explicită a legii biblice împotriva consumării sîngelui? Într-adevăr, chiar dacă Isus a intenţionat doar o exprimare simbolică, cum a putut spune aşa ceva? Oare această poruncă n-ar fi însemnat încălcarea spiritului Legii, dacă nu a literei ei?“. În cele opt capitole ale volumului, Pitre răspunde acestor întrebări, apelînd la diverse surse, unele cunoscute (Vechiul Testament şi Noul Testament), altele mai puţin cunoscute (Manuscrisele de la Marea Moartă, Scrierile lui Iosephus, Mişna, Talmudul babilonian, Midraşurile).
Deşi nu încearcă să fie neapărat original în demonstraţia sa, autorul reuşeşte, nu de puţine ori, să surprindă, să ofere o perspectivă asupra unor evenimente din Noul Testament – precum Cina cea de Taină – mai puţin uzuală, deloc întîlnită chiar în literatura de popularizare, de exemplu, sau în documentarele TV pe teme biblice, destul de populare astăzi. Astfel, evreii, în secolul I, nu aşteptau doar un Mesia pămîntesc, care să se implice în politica evreiască destul de complicată din acea perioadă, ci aşteptau, remarcă Pitre, un Mesia care, asemenea lui Moise, să-i conducă într-un nou exod. Ce însemna acest nou exod? În primul rînd, încheierea unui nou Legămînt, călătoria spre un nou pămînt al făgăduinţei şi construirea unui nou Templu. Prin urmare, mulţi evrei aşteptau un Mesia care să fie un nou Moise. A fost Isus un nou Moise? Răspunsul lui Pitre este unul afirmativ, aducînd în discuţie trei elemente-cheie ale exodului condus de Moise, elemente care îşi găsesc corespondenţele în Cina de pe urmă: Paştele, Mana şi Pîinea Prezenţei.
0 Comentarii