Brian Greene nu este doar un strălucit
fizician, absolvent de Harvard, cu un doctorat susținut la Oxford, ci și, în
mod indubitabil, un scriitor talentat. O dovedește cu prisosință în volumele
sale, unde, printr-o scriitură relaxată, plină de culoare, de umor, populată de
personaje din lumea pop (Mulder, Scully, Simpsonii etc.), distribuite în cele
mai stranii situații, reușește performanța de a te ține cu sufletul la gură,
povestind despre lucruri care, în alte condiții, ar părea mult prea alambicate,
mai ales unui neinițiat într-ale fizicii (post)moderne. Observația de mai sus
se aplică tuturor celor patru volume ale lui Brian Greene – aici mă voi referi
pe scurt, deocamdată, doar la Universul elegant: supercorzi, dimensiuni ascunse și căutarea teoriei ultime (Humanitas, 2008). Fiind unul dintre fizicienii care au contribuit
din plin la dezvoltarea teoriei supercorzilor (pe scurt, teoria corzilor),
Brian Greene descrie, în Universul elegant..., modul în care această teorie ar fi acel Graal al fizicii, presimțit
și căutat cu înfigurare încă din prima jumătate a secolului al XX-lea de însuși
Einstein, teorie care ar împăca relativitatea generală (folosită în iscodirea
macrocosmosului) și mecanica cuantică (principala unealtă în cercetarea
microcosmosului), două sisteme, în aparență, de neconciliat.
0 Comentarii