Analiza mecanismelor puterii constituie, fără tăgadă, esența
scrierilor lui Michel Foucault, lucru demonstrat cu asupra de măsură și de
cursurile sale despre anormal(i) ținute la Collège de France între 1974-1975. În cursul datat 19 februarie
1975, avem, de exemplu, o expunere detaliată a modului în care Biserica, prin confesori, a acaparat treptat corpul
individului, corp căruia i s-au atribuit felurite dorințe/voluptăți tocmai
pentru a fi mai ușor de monopolizat prin actul confesiunii.
În acest act de apropriere a corpului prin confesiune, se pleacă, ni se spune, de
la păcatul desfrânării, dar este vizat un tip special de desfrânare, și anume
desfrânarea cu sine însuși: „Ceea ce se modifică fundamental în practica
mărturisirii păcatului în materie de desfrâu, începând din secolul al XVI-lea,
este că, până la urmă, nu aspectul relațional al sexualității va deveni
elementul prim, important, fundamental al confesiunii penitente. Deci nu
aspectul relațional, ci însuși trupul penitentului (s.m.), gesturile sale, simțurile, plăcerile, gândurile, dorințele, intensitatea și natura a
ceea ce trăiește, toate acestea se vor afla de acum în centrul
interogatoriului...
Noul examen va
consta într-o analiză meticuloasă a corpului, un fel de anatomie a voluptății.
Trupul, cu diferitele sale componente, corpul cu diferitele sale senzații, și
nu normele împreunării legitime (sau, în orice caz, în mai mică măsură), vor
constitui principala articulație a păcatului desfrâului”.
Citește continuarea
textului aici,
în Literomania nr. 30
0 Comentarii