Se afișează postările cu eticheta virgil nemoianu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta virgil nemoianu. Afișați toate postările

duminică, 11 iunie 2017

Virgil Nemoianu despre România și liberalismele ei






Pe la începutul anilor ’90, se dezbătea la modul aprins – dezbaterea a redevenit, recent, de actualitate – despre doctrina liberală în contextul unei posibile resuscitări a României. Cei care s-au exprimat atunci în favoarea unui liberalism autentic nu au fost puțini, dar voi face referire aici la doi dintre ei, anume la Virgil Nemoianu și la mai tânărul său confrate într-ale scrisului, Caius Dobrescu. În rândurile de mai jos, mă voi referi în mod special la Virgil Nemoianu.

Cunoscut îndeosebi ca un abil teoretician al literaturii, Nemoianu se dovedește și un fin teoretician al politicii, lucru confirmat cu prisosință de eseurile sale răspândite prin diverse publicații și reunite în volumul România și liberalismele ei (Editura Fundației Culturale Române, București, 2000). Liberal convins, Virgil Nemoianu pledează pentru o bună cunoaștere a tradiției liberale, tradiție bazată, în ciuda a ceea ce se crede, pe o etică tare. Nemoianu observă în mod just, în studiul Umanismul cultural și mecanismele tiraniei din volumul citat mai sus, că, în România de după 1989, a avut loc nu numai o recuperare a valorilor interbelice, ci și o glorificare a acestora, adică s-a produs o recuperare necritică. Nu se poate construi, crede eseistul nostru, și aici îi dau dreptate, o democrație autentică pornind de la intelectualii interbelici, mulți dintre ei niște campioni ai negării istoriei, de unde și deruta lor politică. De altfel, într-o tradiție democratică autentică, adaugă acesta, ar trebui să avem o confruntare onestă între doctrinele liberal-democrată, social-democrată și creștin-democrată, doctrine vitale într-o societate normală.

Continuarea textului aici, pe Literomania nr. 22