Se afișează postările cu eticheta roger zelazny. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta roger zelazny. Afișați toate postările

duminică, 9 iulie 2017

Literatura fantasy, produs al remitologizării



Literatura fantasy a devenit de ceva timp o vedetă, lucru datorat cu prisosință cinematografiei. Dar chiar înainte de acest trend, unele creații ale genului au fost reconsiderate prin raportare la ”literatura înaltă”, cazul J. R. R. Tolkien fiind, din acest punct de vedere, mai mult decât elocvent. Genul fantasy, flexibil, generos, pe lângă J.R.R. Tolkien sau C. S. Lewis, găzduiește sub prelata sa diverși autori, cu o mențiune însă. Dacă J.R.R. Tolkien, C. S. Lewis sau George R.R. Martin sunt niște băsmuitori puri, scriitori ca Roger Zelazny sau Abraham Merritt nu ezită a-și tehnologiza basmele, aspectul tehnic necontând totuși decât ca element secundar. În ciuda celor de mai sus, genul fantasy nu este greu de definit: este acel gen (literar și nu numai) în care supranaturalul nu surprinde, fiind în acord cu legile lumii în care acționează, spre deosebire de literatura fantastică, unde supranaturalul își păstrează însușirea de bază, aceea de a surprinde.

Pentru ca lucrurile să fie și mai clare, iată o clasificare sumară a genului fantasy: se poate vorbi de un high fantasy (sau epic fantasy), categorie în care avem o mitologie inventată, deși cu rădăcini evidente în mitologiile reale (J. R. R. Tolkien, C. S. Lewis, R. R. Martin), de un mythological fantasy, unde se face uz de mitologiile pământene (Roger Zelazny), și de un low fantasy, categorie apropiată literaturii fantastice, ea implicând irumperea supranaturalului în lumea realului și o abordare ironică, satirizată, a fantasticului (Terry Pratchett).  Toate aceste subgenuri au rezultat dintr-un proces numit de-mitologizare, dar pe care eu l-aș numi remitologizare, adică personajele, zei și eroi, sunt ”răpite” din panteonurile lor natale și recontextualizate, ele păstrându-și însă atribuțiile de bază, în funcție de care sunt ușor recognoscibile. În mytological fantasy numele personajelor mitologice nici măcar nu sunt schimbate, însă, atenție!, în cazul acestui subgen, divinitățile deseori sunt investite cu atribute străine lor, contextul mitologic inițial fiind cu desăvârșire ignorat. Mircea Ștefancu, traducătorul romanului Domn al luminii de Roger Zelazny, în Cuvântul înainte la romanul tocmai menționat, punctează foarte bine criteriul care stă la baza literaturii fantasy, anume curajul de a crea realități: ”…realitatea nu este decât ceea ce acceptăm noi a fi, potrivit schemelor de gândire care ne-au fost inoculate prin cultură, impuse prin obișnuință sau propuse de cei puțini atinși de aripa inspirației în aplecarea lor asupra temeiurilor a ceea ce cu toții, dar fiecare în parte, credem a ști”. Autorul este, altfel spus, creator de realități, motiv pentru care își asumă o libertate absolută în conceperea lumilor sale, care vor deveni, mai apoi, lumile cititorilor săi.



Continuarea textului aici, înLiteromania nr. 26


duminică, 16 aprilie 2017

Roger Zelazny și zeii



Roger Zelazny este, poate, unul dintre cei mai importanți autori de SF și Fantasy (SF&F) din toate timpurile, deși mai puțin cunoscut, din păcate, în Europa. După cum recunoaște și George R. R. Martin – prieten și admirator, de altfel, al romancierului american –, Zelazny a avut un cuvânt greu de spus în genul SF&F, și cum să nu-l credem pe R.R. Martin când, chiar în volumele sale din seria de succes A Song of Fire and Ice, sunt recognoscibile influențe din The Chronicles of Amber, seria lui Zelazny despre cei nouă prinți din Amber. Da, înaintea lui A Song of Fire and Ice a fost The Chronicles of Amber! Dar la un alt roman al lui Roger Zelazny aș vrea să fac aici referire, și anume la Lord of Light, recompensat, în 1968, cu un Hugo. 

Inițiații într-ale Fantasy-ului știu că acest gen literar – sau subgen, cum doriți! – prelucrează miturile mai mult sau mai puțin cunoscute ale lumii. Le reinterpretează. Mai mult, aș spune că este vorba, mai degrabă, de o de-mitologizare, în măsura în care personajele mitologice sunt coborâte din cerurile lor, umanizate – o trăsătură specifică perioadelor baroce ale literaturii. În Lord of Light, zeii care suportă acest tip de tratament sunt cei hinduși – Yama, Kali, Ratri, Brahma etc. –, cărora le este opus Buddha, Mahasamatman, Cel Iluminat, Marele Suflet, „nădejdea eroilor împotriva Cerurilor”. Încă din scurtul "Cuvânt înainte", cititorul este avertizat de traducătorul în română al romanului, Mircea Ștefancu, că ”realitatea nu este decât ceea ce acceptăm noi a fi, potrivit schemelor de gândire care ne-au fost inoculate prin cultură, impuse prin obișnuință sau propuse de cei puțini atinși de aripa inspirației în aplecarea lor asupra temeiurilor a ceea ce cu toții, dar fiecare în parte, credem că știm”.

Primul capitol, de la bun început, dezvăluie această strategie a negării naturii divine, negare pe care protagonistul poveștii și-o asumă mai mult sau mai puțin, în funcție de context: 

”Adepții lui îl numiseră Mahasamatman și ziceau că este zeu. Oricum, el prefera să lase deoparte Maha- și -atman și să-și spună Sam. Nu pretinse nicicând a fi zeu. Dar după aceea, nu spuse nici că ar fi. Împrejurările fiind cele știute, nici recunoașterea uneia, nici a alteia nu i-ar fi fost de niciun folos. Tăcerea, însă, da”.

Pe scurt, toți zeii din acest roman nu sunt, de fapt, zei. Sunt, ce e drept, niște ființe superioare, capabile de a-și asuma diverse Atribute, de a se reîncarna, totul grație unei tehnologii avansate. Buddha, sau Sam, este cel care li se opune, apărându-i pe oameni – ființe inferioare, ignorante, păcălite de zei. Astfel, Sam este adeptul acceleraționismului, „o simplă doctrină care propune ca noi, cei din Ceruri, să dăm celor care locuiesc dedesubt din cunoștințele și puterile și substanța noastră”. În fapt, lupta dintre zei și Sam Buddha are drept miză unică dezvoltarea, evoluția omenirii. Cu alte cuvinte, acceleraționismul. 


Continuarea textului aici, pe Literomania


luni, 3 martie 2014

Hobbitul pe înțelesul tuturor



„In a hole in the ground there lived a hobbit...” Așa începe una dintre cele mai cunoscute povești ale secolului al XX-lea. The Hobbit este titlul poveștii, iar autorul se numește J.R.R. Tolkien. 

The Hobbit nu este o poveste oarecare. Printre altele, ea marchează impunerea unui gen literar marginalizat, cu origini în vechile mitologii, și anume fantasy-ul. După Tolkien, genul a fost consolidat de nume ca Ursula K. Le Guin, Roger Zelazny, Robert Jordan sau George R.R. Martin. Bineînțeles, enumerarea poate continua cu ușurință.


În 1937, la insistențele prietenilor – mai ales la cele ale lui C.S. Lewis, membru, ca și Tolkien, al grupului oxfordian „The Inklings” și autor al Cronicilor din Narnia –, Tolkien acceptă să publice The Hobbit. Romanul a fost un bestseller. În atare condiții, Tolkien a scris, între 1937 și 1949, și o continuare, trilogia The Lord of the Rings.

Se cunoaște povestea din spatele cărților lui J.R.R. Tolkien. Profesor la Oxford, filolog de prestigiu, specialist în limbi vechi, în special nordice, a inventat diverse popoare care să vorbească câteva dintre limbile pe care le crease în joacă. Un simplu joc lingvistic a stat, așadar, la baza textelor tolkiene. Poate că inventat e prea mult spus, în măsura în care lumile lui J.R.R. Tolkien au la bază mitologiile nordice sau celtice. Astfel, în The Hobbit probabil că singurul neam imaginat în întregime de autorul englez este cel al hobbiților.

Tolkien, asemenea autorilor care l-au urmat, s-a inspirat din diverse mitologii. Cuvântul-cheie aici ar fi „inspirat”, căci mitologiile cu pricina sunt re-interpretate, re-aranjate, re-investite cu noi semnificații. Este vorba de o remitologizare, iar procesul pare a funcționa perfect. Mai mult, la autori ca Roger Zelazny, de exemplu, se poate chiar vorbi și de o demitologizare, în măsura în care zei omnipotenți și venerați în diverse religii ale lumii se dovedesc, în cele din urmă, niște șarlatani (la scară mare, ce-i drept). La George R.R. Martin, mitologia are mai degrabă un rol de fundal, de coloratură, în ciuda faptului că există ființe mitologice cu puteri supranaturale. Istoria e făcută, în cele din urmă,  de oameni.  Unii autori au rămas, însă, și în zilele noastre fideli genului fantasy originar, high fantasy (sau epic fantasy), așa cum este cazul lui Robert Jordan, care a inventat în The Wheel of Time o lume unde coexistă elemente din buddhism, hinduism, creștinism și islamism. 

În cazul lui Tolkien, remitologizarea este încă una respectuoasă. Zeii sunt zei, puterile lor le depășesc pe cele ale ființelor obișnuite și își impun cu ușurință voința. Cu toate acestea, ei pot fi înfrânți de creaturi mai firave, deși în aceste victorii ajutorul venit din partea divinităților aflate de partea binelui are un rol deloc neglijabil. Gandalf, de exemplu, este un personaj decisiv, atât în aventura din The Hobbit, cât și în războiul apocaliptic din The Lord of the Rings

Conotațiile creștine din proza lui Tolkien au fost din plin analizate. La noi, Robert Lazu a scris mult pe marginea subiectului (vezi Lumea lui Tolkien, Editura Hartmann PH, Arad, 2004, sau J.R.R. Tolkien: Credință și Imaginație, volum coordonat de Virgil Nemoianu și Robert Lazu). Așijderea, s-a vorbit și s-a scris îndestulător despre sursele păgâne – aka mitologice – din cărțile aceluiași Tolkien. Acest amalgam pagâno-creștin ține, repet, de un proces de remitologizare. În The Hobbit, deși aerul de poveste pentru copii poate induce în eroare, mai ales la începutul cărții, aventura lui Bilbo Baggins, aventură cu iz inițiatic, este o reinterpretare a unor mituri străvechi. O reluare, adică, a acestora în notă tolkienească.

Bilbo Baggins pare un hobbit ca toți hobbiții: fidel unor tabieturi, comod, punctual la cele trei mese ale zilei, deloc amator de călătorii care să-l îndepărteze prea mult de vizuina sa. Într-o bună zi, tihna îi va fi tulburată de o apariție stranie. Vrăjitorul Gandalf, căci despre el este vorba, îi vorbește despre o aventură, despre o călătorie într-un ținut îndepărtat. Bilbo refuză oferta: „-...Noi cei de-aici, suntem mai simpli de felul nostru și așezați, nu ne trage ața spre aventuri. Astea-s treburi nesuferite, îți dau bătăi de cap și-s tare neplăcute! Pierzi cina din pricina lor! Nu pot pricepe de ce se dau unii în vânt după așa ceva! mai spuse domnul Baggins al nostru, vârându-și degetul mare de la o mână pe sub bretea și dând afară pe gură un inel de fum încă și mai mare...” Gandalf, nume împrumutat din Edda, o culegere islandeză (sec. al XIII-lea) de cântece despre eroi și zei, nu se lasă intimidat de refuzul hobbitului. Tiparul, clasic, al aventurii lui Bilbo este semnalat și de Joseph Campbell în The Hero with a Thousand Faces. Astfel, eroul trăiește într-o lume în care nu iese cu nimic în evidență. În cazul de față, lumea lui Bilbo este Hobbiton. Acolo, în acea lume, el este considerat un personaj obișnuit. Bilbo provine dintr-un „neam foarte respectabil, nu numai pentru că erau bogați – cei mai mulți dintre ei –, ci și pentru că niciodată nu avuseseră vreo aventură în viața lor și nimic din ce făceau nu surprindea: știai dinainte ce va răspunde un Baggins la indiferent ce întrebare, încât nici nu te mai osteneai să-l întrebi ceva”. Deodată, ceva survine în viața acestui personaj care e atras într-o aventură, într-o questa. Aventura, însă, trebuie să se desfășoare pe alte tărâmuri. Într-o astfel de situație este pus și Bilbo Baggins de către Gandalf. Eroul poate refuza aventura, ceea ce încearcă și Bilbo. Gandlaf, însă, îi va aduce în vizuina hobbitului pe cei doisprezece gnomi cu care trebuie să pornească în questa sa, iar povestirile acestora despre ținuturi îndepărtate, comori păzite de dragoni, vor deștepta interesul lui Bilbo. Sau, după cum formulează Campbell, are loc „trezirea sinelui”, întrucât Bilbo trebuie să treacă într-o altă etapă a vieții sale. El este diferit de ceilalți hobbiți și are un destin aparte. În questa sa, eroul primește – conform schemei lui Campbell – un ajutor nelumesc, iar în acest caz ajutorul vine de la Gandalf. 

Cu toate că tiparul clasic al questei mai este prezent încă în povestea lui Tolkien, ideea de remitologizare rămâne, și în acest caz, valabilă. Preluate din felurite mitologii, personajele mitice sunt revalorizate, integrate lumii tolkiene. O nouă lume, cu o nouă mitologie, iată reușita lui J.R.R. Tolkien. The Hobbit este, în fond, și un basm pentru adulți, la fel ca prozele cu Alice ale lui Lewis Carroll sau ca The Wizard of Oz, și deschide drumul fantasy-ului modern. Procesul de remitologizare va fi, după Tolkien, din ce în ce mai îndrăzneț. Zeii vor fi deposedați, în mare parte, de puterile lor supranaturale, vor fi umanizați. Eroii vor deveni ceva mai cinici, mai ireverențioși, mai umani, iar zeii se vor dovedi doar niște mânuitori de iluzii, ca Vrăjitorul din Oz. Datorită acestui proces de remitologizare/ demitologizare, fantasy-ul este un gen literar aparte, înrudit, ce-i drept, cu vechile mituri, cu basmele – fie ele culte sau nu –, populat de personaje care, în ciuda excepționalității lor, nu dețin cine știe ce puteri speciale. De reținut, în acest sens, vorbele lui Gandalf de la finalul aventurii cu Bilbo Baggins: „-...Ești o persoană tare de treabă, domnule Baggins, și țin mult la mătăluță; dar, la urma urmei, nu ești decât o făptură mititică într-o lume foarte mare!”.

Citatele sunt din ediția J.R.R Tolkien, „Hobbitul”, trad. Irina Horea, Editura RAO, 2012, 320 p.


Apărut în revista „Steaua”, nr.1-2/ 2014

 

sâmbătă, 15 iunie 2013

George R.R. Martin despre Roger Zelazny



But look around you… Death and Light are everywhere, always, and they begin, end, strive, attend, into and upon the Dream of the Nameless that is the world, burning words within Samsara, perhaps to create a thing of beauty.

(Roger Zelazny, Lord of Light)

                                                 Roger Zelazny (1937-1995)


Cunoscut în SUA mai ales pentru The Chronicles of Amber – serie apărută şi în România la Editura Tritonic, în traducerea lui Eugen Cristea -, Roger Zelazny este, din păcate, un autor prea rar frecventat de europenii amatori sau nu de fantasy, gen în care Zelazny a excelat. Motivele? În primul rând, puţinele traduceri din opera sa. În al doilea rând, poveştile lui Roger Zelazny, deşi seducătoare, nu au fost ecranizate, în ciuda unor tentative (v. http://erasmen-erasmen.blogspot.ro/2013/03/roger-zelazny-si-ai-sai-zei.html). În prezent, indiferent de genul de ficţiune practicat, un scriitor devine popular datorită cinematografului sau televiziunii – afirmaţie cu iz de truism, a cărei valabilitate, însă, a fost dovedită cu asupra de măsură. Zelazny nu a avut această şansă. George R.R. Martin, ca să dau un exemplu, a devenit un star în urma ecranizării seriei A Song of Ice and Fire. Acelaşi George R.R. Martin este cel care îl evocă, într-un text din 1995, pe omul, pe prietenul, pe eruditul Roger Zelazny, „the last Renaissance Man”. Iată textul cu pricina:


In Memoriam: Roger Zelazny

THE LORD OF LIGHT

He was a poet, first, last, always. His words sang.

He was a storyteller without peer. He created worlds as colorful and exotic and memorable as any our genre has ever seen.

But most of all, I will remember his people. Corwin of Amber and his troublesome siblings. Charles Render, the dream master. The Sleeper, Croyd Crenson, who never learned algebra. Fred Cassidy climbing on his rooftops. Conrad. Dilvish the Damned. Francis Sandow. Billy Blackhorse Singer. Jarry Dark. The Jack of Shadows. Hell Tanner. Snuff.


 And Sam. Him especially. “His followers called him Mahasamatman and said he was a god. He preferred to drop the Maha- and the atman, however, and called himself Sam. He never claimed to be a god. But then, he never claimed not to be a god.”

Lord of Light was the first Zelazny book I ever read. I was in college at the time, a long time reader who dreamed of writing himself one day. I’d been weaned on Andre Norton, cut my teeth on Heinlein juveniles, survived high school with the help of H.P. Lovecraft, Isaac Asimov, “Doc” Smith, Theodore Sturgeon, and J.R.R. Tolkien. I read Ace doubles and belonged to the Science Fiction Book Ciub, but I had not yet found the magazines. I’d never heard of this Zelazny guy. But when I read those words for the first time, a chill went through me, and I sensed that SF would never be the same. Nor was it. Like only a few before him, Roger left his mark on the genre.

He left his mark on my life as well. After Lord of Light, I read every word of his I could get my hands on. He Who Shapes, And Call Me Conrad . . ., A Rose for Ecclesiastes, Isle of the Dead, The Doors of His Face, the Lamps of His Mouth, Creatures of Light and Darkness, and all the rest. I knew I had found one hell of a writer in this fellow with the odd, unforgettable name. I never dreamed that, years later, I would also find in Roger one hell of a friend.


I met Roger several times in the mid 70s; at a writer’s workshop in Bloomington, Indiana, at cons in Wichita and El Paso, at Nebula banquets. By then, I had made a few sales on my own. I was surprised and thrilled when Roger knew my work. He was at first blush a shy man, always kind, often funny, but quiet. I cannot say I knew him well … not until the end of 1979, when I moved to Santa Fe, fresh from a divorce, near broke, and utterly alone.

Roger was the only person I knew in town, and him not that well. We were colleagues and con acquaintances, no more, but from the way he treated me, you would have thought we had been the closest of friends for years. He saw me through the worst months. We shared dinners and breakfasts and endless shoptalk. He drove me to Albuquerque for the monthly First Friday writers’ lunch. When a local bookstore asked him to do a signing, he made sure that I was invited as well. He took me with him to parties and wine tastings, even asked me to share Thanksgiving and Christmas with his family. If I had to fly to a con, he drove across town to pick up my mail and water my plant. And when my money was running low at the end of my first year in Santa Fe, he offered me a loan to tide me over until I could finish Fevre Dream.



It wasn’t just me. He did as much, and more, for others. Roger was as kind and generous as any man I have ever known. He was the best kind of company, often quiet, but always interesting. Sometimes it seemed he had read every book ever printed. He knew something about everything and everything about some things, but he never used his knowledge to impress or intimidate. In an age when everyone is a specialist, Roger was the last Renaissance Man, fascinated by the world and all that’s in it, capable of talking about Doc Savage and Proust with equal expertise and enthusiasm.


Those who saw him only from a distance sometimes came away with the impression that Roger was serious, grave, dignified, never dreaming how funny the man could be. No one who heard the Chicken Effect Speech at Bubonicon will ever forget it. Wild Cards fans still grin at the memory of Croyd and the decomposing alien. During the last year of Roger’s life, Jane Lindskold introduced him to roleplaying, and he took to it with the glee of a small boy, mischievous and ever inventive. I will always cherish those people too, although only a few of us were fortunate enough to meet them. His Chinese poet warrior, declaiming thunderingly bad poems as he walked down an endless muddy road. His spaceship chaplain solemnly explaining evolution and ethics to an increasingly confused alien. And Oklahoma Crude, roughneck oilman, chewing tobacco and swapping jokes with space pirates and musketeers alike.



A few months ago, when Howard Waldrop was passing through Santa Fe, I threw a party. Howard wound up sitting on the floor, while Roger read a musical comedy he’d just written, about Death and his godson. Roger sang all the parts, sort of chanting them, a little off-key maybe … well, okay, maybe more than a little. One by one the other guests interrupted their conversations and drifted over to hear him read and sing, until the whole party gathered around Roger’s feet. By the end, there was a smile on every face.

He was fighting Death himself then, though only Jane knew it. And that was very like Roger too, to keep his pains private, to take fear and shape it into art, to transform illness and death into a song, a story, and a roomful of smiles.

“But look around you…” he wrote in Lord of Light. “Death and Light are everywhere, always, and they begin, end, strive, attend, into and upon the Dream of the Nameless that is the world, burning words within Samsara, perhaps to create a thing of beauty.”

— George R.R. Martin
June 1995