Se afișează postările cu eticheta caius dobrescu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta caius dobrescu. Afișați toate postările

duminică, 7 mai 2017

SUMAR LITEROMANIA NR. 18





SUMAR LITEROMANIA NR. 18

Raul Popescu, Lama Erikăi (click)
Concurs flash fiction- Prozele finaliste (aprilie 2017) (click)
Caius Dobrescu, Parazitul prietenos (click)
Dorica Boltașu Nicolae, Povestirile lui Dino Buzati (click)
Antoine Compagnon, Antimodernii (trad. de Adina Dinițoiu) (click)
Ruxandra Cesereanu, Scrisori venețiene de dragoste (II) (click)
Veronica D. Niculescu, Așa sunt eu, mai fericită când sunt nefericită (click)
Valeriu Gherghel, Dacă-i rogi frumos pe sfinți, ai noroc la văduve (click)
Radu Niciporuc, Nunta (II) (click)
Péter Demény, Liedul de Ștef (click)


joi, 29 noiembrie 2012

Despre stagnarea intelectuală și politica aurală




Inamicul impersonal, volumul de eseuri din 2001 al lui Caius Dobrescu, ar fi trebuit să reprezinte, înaintea unor opuri ca Boierii minții (Sorin Matei) sau Idolii forului, un bun pretext pentru a deschide o polemică autentică, vie despre cele culturale și socio-politice din România. Din păcate, eseurile, în anii publicării lor, nu au avut ecoul scontat de autor, așa cum nici volumul nu a avut parte, în ciuda valorii incontestabile, de o receptare pe măsură. Oricum, din 2001, data apariției volumului, și până în prezent, situația nu s-a schimbat mai deloc, motiv pentru care textele lui Caius Dobrescu pot fi considerate, cu unele amendamente, actuale. Cu alte cuvinte, inamicul impersonal vizat de C.D. nu pare a se grăbi să ne părăsească. Nu încă. Dar cine sau ce este acest inamic impersonal care își face simțită prezența încă din titlu? Iată răspunsul dat de autor în eseul introductiv: ”«Inamicul» pe care încerc să-l identific și să-l combat în textele reunite aici este urma/ amprenta/ umbra trecutului care se regăsește în aproape toate manifestările din câmpul nostru public.” De ce impersonal? Pentru că respectivul inamic ”se exprimă, în bună măsură, prin mecanisme instituționale, sisteme de valori, modele mentale a căror inerție nu poate fi reținută în sarcina unei persoane anume.” C.D. nu ezită să-l sfideze printr-o demascare critică, polemică, în numeroasele și diversele sale eseuri publicate între 1990 și 2001, eseuri reluate apoi în Inamicul personal. În prima parte a volumului, avem texte despre scriitori ca Gheorghe Crăciun, Dumitru Țepeneag, Simona Popescu, Gabriel Marineasa, Andrei Bodiu, texte care constituie în fapt niște pretexte pentru autor de a dezbate despre misiunea literaturii, a poeziei în special, într-un context socio-politic în care democrația constituie valoarea supremă. În atare condiții, este de părere C.D., ignorarea unui anume tip de public nu mai reprezintă o soluție viabilă. Poetul/ prozatorul are misiunea de a se adresa publicului larg, indiferent de condiția socială sau intelectuală a acestui public: ”Pe lângă eventuala imbecilitate, însă, această diversitate umană ascunde multe altele. Trebuie să îndrăznești să o ataci frontal și să o câștigi pentru viziunile tale. Trebuie să pătrunzi în mintea fascinantă a publicului sălbatic, să-i exprimi fantasmele, să reciclezi și să redai forța reziduurilor de mituri străvechi, de ritualuri, de cântece eroice, din subsolurile acestei minți. Vreau să spun că poezia este, pentru mine, să nu vezi democrația ca pe cel mai mic dintre relele posibile, ca pe regimul cel mai corupt, cu excepția tuturor celorlalte. O asemenea abordare negativă mi se pare sterilă, moartă.” (Democrație: opulență și ironie) Nu-i de mirare, așadar, că ideea lui Constantin Noica de a antrena câteva genii naționale îi repugnă lui C.D.: ”Ideea că o mână de băieții foc de deștepți ar putea valora cât toate milioanele populației noastre la un loc este afină delirului totalitar.” Dar despre Școala de la Păltiniș, un subiect deloc lejer, cu altă ocazie. Deocamdată să revenim la subiectul nostru: poezia în care se poate regăsi oricine, indiferent de poziția sa socio-culturală (idee cu iz stângist preluată din poetica americană, lucru recunoscut de altfel de C.D.). Această viziune, opusă celei a autosuficienței poeziei, presupune căutarea unui limbaj comun, scop de altfel declarat al poeților optzeciști, însă ignorat, pare-se, de poeții șaizeciști: ”Într-un regim totalitar, Poeții s-au retras, de fapt, din fața intuiției profunde și tulburătoare a esenței democrației, egalității naturale a tuturor cetățenilor, libertății inalienabile, dar și a responsabilității nelimitate a fiecărui individ.” (Într-o lume a viitorului, 1996) Sincer să fiu, soluția în sine, din acest punct de vedere, mi se pare idealistă, dovadă că optzeciștii, în ciuda acestui crez, nu au fost mai bine sau mai rău primiți de cititori decât strămoșii lor șaizeciști. Dar apreciez accentul pus pe nota democratică a programului. Din punct de vedere al unei noi paradigme literare, însă, acest țel a fost fecund, generația de scriitori care a debutat în anii 80 ai secolului trecut reprezentând, în mod indubitabil, un suflu nou în literatura română.

În partea a doua a volumului, numită sugestiv Stagnarea intelectuală, critica lui C.D. vizează acele elemente care, prin monopol, împiedică dezvoltarea pieței de idei în cultura românească. Problema se pune în felul următor: există grupuri de prestigiu care, fără niciun scrupul, aneantizează orice apariție novatoare în planul ideilor, neriscând astfel o posibilă detronare. Sau, după cum se exprimă însuși autorul în eseul Ezoterism birocratic (1995), pentru ”grupurile care acumulează un capital de prestigiu... gândirea devine într-o prea mare măsură o chestiune de etichetă. În mult prea mare măsură răsplata urmărește gradul de conformare la sofisticatele preconcepții ale grupului. Merituos e să adaugi noi variațiuni la tema dată, nu să supui criticii această temă sau să încerci să explorezi alta.” Așadar, gândirea critică iese din discuție atunci când vine vorba de orice ține de un grup de prestigiu. Toate acestea sunt rezultatele dezastruoase ale unei politici aurale. Acest tip de politică este repudiat fără milă de C.D., care preferă criticismul demistificator, atitudinea rezonabilă, lucidă, care să permită, în cele din urmă, manifestarea unor spirite inovatoare, spirite confundate în prezent cu specia vulgarizatorilor.

Criticismul lui C.D. poate fi etichetat ca unul extrem în idealismul său, dar, până la urmă, este o problemă de opțiune. Cineva îți propune o cale, tu o alegi sau nu. Simplu. Recunosc, nu m-au impresionat volumele lui Sorin Matei, dar în cazul lui C.D. cred că lucrurile stau altfel. Poziția sa este una mai bine argumentată, mai sigură. Dar asta nu a schimbat cu nimic lucrurile, de unde și opinia deloc măgulitoare a lui C.D. despre ”cultura oficială” actuală, opinie exprimată într-un interviu acordat Svetlanei Cârstean în 2001: ”Această nouă cultură oficială înseamnă, pentru mine: resurecția radicalismelor interbelice, în haina «elevată» a admirației pentru tripleta Noica-Eliade-Cioran (precedată, evident, de «sublimul» cabotin Nae Ionescu și urmată de teologul amator Petre Țuțea); explozia ipocriziei religioase și a etno-ortodoxismului protocronist de speța cea mai agresivă cu putință, încurajat pe față de înalți ierarhi religioși sau laici; o pletură de tehnici de căpușare a banilor și instituțiilor publice de către tot felul de intelectuali subțiri, care, în spatele retoricii sforăitoare despre «cultura-cel mai bun ambasador al României peste hotare», țin pregătită întotdeauna mica lor agendă personală.”



Caius Dobrescu, Inamicul impersonal, Paralela 45, Pitești-București-Brașov- Cluj-Npoca, 2001, 274 p.



sâmbătă, 21 mai 2011

DEA MUNERA (I)



Dea Munera: reprezentări asupra corupției în modernitatea literară și intelectuală românească este titlul unui volum din 2005 coordonat de Caius Dobrescu și Ovidiu Moceanu, volum conceput în cadrul unui proiect de cercetare (probabil cel mai bun op produs de filologia brașoveană până în prezent în cadrul unui proiect). Conține mai multe eseuri pe tema corupției (nu neapărat pe tema corupției din ”modernitatea literară și intelectuală”, după cum se anunță în titlu) semnate de Ruxandra Ivăncescu, Rodica Ilie, Alina Felea, Adrian Lăcătuș, Romulus Bucur, Andrei Bodiu, Ovidiu Moceanu, Mihai Ignat. În rândurile care urmează mă voi ocupa însă de eseul de deschidere, Despre analogie, agenție, glisare și incertitudine, care îi aparține lui Caius Dobrescu, un excelent exemplu, cred, de text de analiză (din perspectivă) culturală a unui fenomen social. Bine structurat, cu multiple și felurite exemple, cu un aparat critic demn de toată admirația (format exclusiv din volume încă netraduse la noi, asta și pentru că, deși fenomenul corupției a fost și este în România unul hiper-dezbătut, totuși volume serioase pe această temă nu prea –iată, îmi iau o marjă de eroare!- nu prea, spuneam, au fost publicate), eseul, de dimensiunile unei broșuri onorabile (cca. 70 de pagini A4), propune, pe lângă multiplele definiții ale corupției, și patru principii care definesc legături, conexiuni ale literaturii cu sfera socialului, a realității concrete. De altfel, Caius Dobrescu își propune să surprindă modul în care științele literaturii, științele culturii și științele sociale se întrepătrund pentru a da seama de un fenomen complex, cel al corupției. Convingerea autorului, exprimată în concluzie, este aceea că ”științele literaturii, prin modul în care influențează studiul literaturii în școală, în universități sau în orice alte forme instituționale care asigură învățarea permanentă, pot contribui la elaborarea unor politici publice de profilaxie a corupției.” O speranță justificată, dar a cărei împlinire necesită mult timp, răbdare și oameni bine pregătiți. Pentru a merge mai departe cu prezentarea acestui text, cred că este nevoie, totuși, de o definire a corupției (căci despre ea este, la urma urmelor, vorba). În ciuda aparențelor, sfera semantică a acestui termen este una destul de generoasă. Astfel, termenul a fost și este perceput, atunci când face referire la perisabilitatea lumii fizice, ca un antonim al ”generării”, așadar de-generare (este vorba despre credința în ciclicitatea cosmică care propune un prezent mereu degradat/ corupt în comparație cu epocile care l-au precedat). Nu poate fi eludată nici conotația morală, corupția, în acest caz, desemnând ”operația prin care ceva sau cineva este abătut de la funcția sa firească sau de la adevărata sa natură”. Dacă este vorba de pervertirea prin bani, corupția poate fi definită ca ”deturnare și utilizare a unor fonduri sau resurse publice în beneficiu privat”. De asemenea, se poate vorbi și despre coruperea prin cuvânt - și aici mă refer la flatare, lingușire – în vederea obținerii unor beneficii. De-a lungul timpului corupția, pare-se, a fost percepută și ca o formă de autoreglare socială (medicul scoțian Bernard Mandeville, de exemplu, prin Fabula albinelor, impune intelectualității europene de secol XX teoria viciilor private ca beneficii publice, teorie care susținea că pasiunile, dorințele intense constituie, chiar dacă direcționate - din punct de vedere etic, moral - greșit, ”combustibilul întreprinderilor celor mai îndrăznețe și mai bogate în consecințe pozitive asupra stării generale a unei societății” – am încheiat citatul din Caius Dobrescu). Ar mai fi multe de spus despre modul în care corupția acționează în societăți mai mult sau mai puțin dezvoltate economic, despre modul în care în societățile aflate în tranziție relațiile familiale, de prietenie ajung să primeze în fața unei organizări impersonale moderne care ține de imperativele unui stat de drept, despre modul în care, dacă nu este echilibrat, raportul dintre accesul la resurse și așteptările populației stă la baza proliferării corupției. Nu voi insista asupra acestor puncte și voi trece mai departe la prezentarea celor patru principii care ilustrează raportul dintre literatură și social, (bineînțeles, ținând cont de tema corupției). 

Primul principiu ar fi cel al analogiei, conform căruia orice operă de artă conține, în mod inerent, un model al lumii bune, al societății ideale. Altfel spus, o creație artistică există printr-o raportare continuă la un model ideal. Chiar și utopiile negative trebuie considerate funcții ale utopiilor pozitive, ”lumea rea” nefiind, în fond, decât o deformare a ”lumii bune”: ”De-formările care o caracterizează sunt, de fapt, variațiuni înscrise în câmpul de posibilități logice al formei (resimțite ca) originare și ideale”. 

Cel de al doilea principiu, cel al agenției, presupune în raportul dintre literatură și morală un continuu joc ale cărui mize sunt încadrarea în limitele unei moralități/etici bine stabilite sau, dimpotrivă, transcenderea acestor granițe etice. În primul caz, morala este atotstăpânitoare peste domeniul literaturii. În cel de al doilea caz, avem o literatură a transcenderii normelor sociale (caz care presupune și tradiția suspiciunii față de literatură, față de efectele corupătoare ale acesteia). Literatura apare ca un ”veritabil agent de disoluție, un ferment al coruperii morale”, ea este capabilă de a trezi energii și pasiunii profunde, devastatoare. Astfel, se poate vorbi, în această situație, de fenomenul ”discursului urii” (hate speech), tip de discurs care, devenit onorabil din punct de vedere artistic, și-a găsit aliați de nădejde în naționalismul și radicalismul socializant. Ajunși în acest punct al expunerii, nu putem ocoli problema literaturii angajate, literatura care declanșează acțiunea, folosindu-se în mod special de o anume strategie retorică, ”aceea de a crea senzația pericolului iminent și a urgenței cu care se impune o contrareacție, un program de «asanare radicală»”. Paradoxul acestui tip de literatură, după cum bine sesizează Caius Dobrescu, este acela că, deși declară reafirmarea ordinii, ea transcende, în fapt, orice normă/ regulă. 

Principiul asocierii (sau al glisării), având la bază izomorfismul corp-suflet-comunitate, se referă la ”configurații ale căror granițe interne sunt negociabile, difuze, permeabile, ambigue”. Această ambiguitate este accentuată în perioadele de criză, perioade cauzate de un proces de modernizare. În această categorie a asocierii este cuprinsă și relația dintre tradiție și modernitate în țările aflate într-un proces de tranziție, unde sensurile corupției depind de perspective (tradiționale sau moderniste). 

În fine, a mai rămas un singur principiu de prezentat, principiul oscilației, care pornește de la premiza că răul este înăuntrul nostru. Cu alte cuvinte, corupția sălășluiește în interiorul ființei umane. Originea acestui principiu ar trebui căutată în corelarea a două tipuri de corupție: a corupției exercitate asupra materiei cu cea a degradării umane în raport cu o stare ideală (corupția naturală și corupția morală). 


Rolul studiului literaturii, crede Caius Dobrescu, este esențial în înțelegerea mecanismelor imaginarului și a modului în care acestea interacționează cu socialul. În cazul corupției, de exemplu, „studiul literaturii poate atrage atenția asupra modului cum îngrijorarea absolut rațională referitoare la deturnarea funcționării instituțiilor publice poate aluneca pe nesimțite în discursuri ale urii, în fantasme sau fanatisme apocaliptice, în impulsul violent și irațional de a căuta țapi ispășitori. Studiul literaturii poate constitui o bază pentru înțelegerea faptului că, adeseori, frenezia retorică a celor ce se ipostaziază în apărători ai intereselor și virtuților publice reprezintă, de fapt, o formă flagrantă de parazitare a publicului de către privat”. Literatura este și un mediu perfect pentru diverse simulări, un mediul pentru experiențe limită (inaccesibile altfel) care impun anumite decizii (în Statele Unite, de exemplu, există departamente care propun viitorilor juriști, avocați, situații desprinse din diferite texte literare pe care aceștia trebuie să le trateze ca pe niște cazuri juridice reale). Prefer să-mi păstrez optimismul și să cred că un asemenea proiect, de ce nu?, poate va prinde contur în cele din urmă și va avea succes, iar societatea românească va fi mai puțin coruptă. Sau nu! (îmi șoptește în urechea stângă un drăcușor care fumează un foarte aromat trabuc cubanez).



Dea Munera: reprezentări asupra corupției în modernitatea literară și intelectuală românească, coord. Caius Dobrescu și Ovidiu Moceanu, Brașov: Editura Universității Transilvania, 2005, 198 p.


miercuri, 16 martie 2011

De-a v-aţi ascunselea sau despre libera întreprindere





Un lucru este cert în privinţa volumului de poezie Odă liberei întreprinderi (București: Tracus Arte, 2010) semnat de Caius Dobrescu: avem de-a face cu o poezie atipică pentru spaţiul poetic românesc. Un experiment? Şi da, şi nu. Adică, acesta a fost, cred eu, mai puţin un experiment pentru autor cât pentru critică şi cititori. E de bine? Nu ştiu. Rămâne de văzut. Ce ne propune nou imprevizibilul Caius Dobrescu? Păi cam totul… Să începem cu titlul: Odă liberei întreprinderi. Aşadar, după cum suntem avertizaţi, avem de-a face cu o specie a genului liric prin care, de obicei, este exprimat un sentiment de admiraţie. În cazul nostru, acest sentiment vizează, iată, libera întreprindere, un fenomen specific capitalismului. Toate poemele volumului poartă acest titlu, Odă liberei întreprinderi, indiferent despre ce se vorbeşte acolo, în poem. Şi se vorbeşte despre multe, nu numai despre libera întreprindere. Cu toate acestea, accentul cade pe discursul despre spiritul (subtil al) capitalismului. Discursul poetic acţionează într-o zonă ceva mai eterată, cea a ideilor, nevizând neapărat realitatea brută a acestui fenomen, cât metamorfozele sale în plan ideatic. Un grupaj de poeme din acest volum au fost publicate şi în două ţări europene, ţări în care tatăl liberei întreprinderi, capitalismul, este perceput diferit, mă refer la Franţa şi Germania. Această diferenţă este vizibilă şi în modul în care aceste Ode au fost receptate, înţelese. În Franţa, de exemplu, într-o scurtă prezentare a acestora, poetul este caracterizat drept un duşman al capitalismului, ceea ce a produs nemulţumirea lui Caius Dobrescu, nemulţumire exprimată, bineînţeles, într-un poem (o nemulţumire, însă, pigmentată cu multă (auto)ironie; dacă ar fi citit poemul, probabil că sărmanul francez care a comis respectivele rânduri ar fi fost destul de derutat!): „Când, pentru prima dată, câteva/ dintre Odele Liberei Întreprinderi au apărut/ într-o revistă din Franţa, mica/ notă de prezentare spunea că eu mi-aş fi exprimat acolo indignarea faţă de avansul/ global al Capitalismului. Văzând asta,/ am rămas multă vreme înmărmurit,/ prostrat de-a dreptul, contemplând/ acele rânduri de parcă-ar fi fost/săpate-n piatră. Indignat de avansul/ Capitalismului? Eu, cel mai bun prieten al Pieţei Libere, al Competiţiei, al ideii/ de Autoreglare şi Dereglementare, de Stat/ mic, mic de tot?...”. În Germania, tărâm propice experimentelor literare, lucrurile au stat cu totul altfel. Volumul lui Caius Dobrescu, format de treizeci şi ceva de poeme, a fost premiat. Şi sunt sigur că germanii nu l-au considerat pe poet un duşman al capitalismului. De unde însă această confuzie, derută, în ceea ce priveşte mesajul Odelor? Păi, însuşi autorul ne (i)luminează: de vină e ironia sa feroce şi, în acelaşi timp, insidioasă: „Dar, trebuie să recunosc, pe undeva/ sunt şi eu vinovat. Probabil că-n/ limbajul meu, într-un strat profund, într-o margine/-ndepărtată, persist-acea/ amintire, primordial-luminată de Fulger. Ploaia ce nu mai/ conteneşte. Mâinile care-mi ridică/ în aer creierul, consacrându-l, şi-apoi îl scufundă din nou în Apele/ Sugestiei, ale Incertitudinii, printre trestiile/ Ironiei. De un asemenea ritual nu mai scapi/ niciodată. Limbajul tău devine, din acel moment, mai puternic/ decât tine. Are forţa coajei de Săpun/ sau de Banană, curge mereu sau amestecă-ntre ele contururile,/ ca o flacără. Astfel încât,/ vai, degeaba-ncerci s-aşezi o limită clară/ -ntretine şi derbedeii care sparg vitrine sau aruncă bolovani/ în capul poliţiştilor ca să protesteze-mpotrivă Capitalismului/ Global…”. Da, aşa e, ironia lui Caius Dobrescu este mai mult decât evidentă, o ironie aparte care a devenit marca sa de stil și pe care o reîntâlnim în, de exemplu, romanele sale Teză de doctorat (Iaşi: Polirom, 2007) și Minoic (Iași: Polirom, 2011) . De fapt, cele două scrieri, adică opul de Ode şi romanele, ar trebui citite împreună pentru a avea un tablou cât de cât complet al modului în care înţelege un gânditor și un scriitor trecut prin toate cele de tipul lui Caius Dobrescu mecanismele sociale şi politice actuale. Ironia sa este una învelită în multiple straturi, fiind, astfel, destul de dificil a discerne adevăratul mesaj al textului. Odele lasă impresia a fi organizate într-un discurs al unui maestru într-ale capitalismului către un învăţăcel şi par, într-adevăr, la o privire superficială, neiertătoare cu societatea de consum, o societate cu acelaşi nevoi ca şi societăţile anterioare, dar pe care şi le satisface altfel, într-un mod copios şi artificial. Astfel, avem de-a face, inevitabil, şi cu o libertate la rându-i artificială. Opulenţa, Acumularea (păstrez ortografia originală cu majuscule) sunt, de asemenea, iluzii. Nu există Bogăţie sau Sărăcie, ci doar „forme diferite de Fantezie”. Dar toate acestea nu sunt, de fapt, decât moduri de raportare la ceea ce numim îndeobşte capitalism, dar nu este vorba despre capitalismul real, cel care are alte izvoare şi alte scopuri, ci este vizat ceea ce poetul a numit în mod ironic Cacapipitatalism. Sunt ironizate anumite temeri legate de un fenomen încă puţin cunoscut sub forma sa autentică (dar care este, totuşi, aceasta?) în ţările, de exemplu, proaspăt ieşite de sub bocancul comunist, țări în care mai există anumite reflexe ideologice nesănătoase legate de burghezie/ burghezi, de capitalismul inuman etc. Şi dacă ne reîntoarcem la mărturisitorul din Odele dedicate liberei întreprinderi, vom vedea că nu ezită în a-şi exprima dezamăgirea mai mult sau mai puţin reală legată de demersul acţiunii sale (să-mi fie cu iertare, dar din nou citatul redat va fi ceva mai lung pentru a nu pierde prea mult din mesajul textului, dar şi pentru a sesiza ironia despre care am pomenit mai sus): „Eu mi-am imaginat cu totul şi cu totul/ altceva. Că vor fi versuri bine articulate, gândite limpede/ şi enunţate cu claritate. Capabile să/ repună optimismul în drepturile/ lui naturale, să modeleze/ minţile tinere.// Mi se părea că nu e deloc/ greu, că există destule/ precedente ilustre. La urma urmei,/ Faust II, la sfârşit, nu e tot/ o Odă Liberei Întreprinderi? Mi-am/ spus că, din moment ce/ poeţii şi-au pus de-atâtea ori forţele/ mentale-n slujba unor tâmpenii,/ dac-au slăvit, în chip deşănţat, tirani/ demenţi, Hitler, Stalin, Mao,/ sau dezaxaţi mediocri, cu beret-nşurubată pe/ creier, precum Comandantul/ Che, oare n-o fi venit/ timpul să-ncordăm în sfârşit strunele/ şi spre-a cânta Spiritul Burghez, cu genialul/ său echilibru-ntre Curaj şi/ Prudenţă,-ntre Riscuri şi Prevedere?”. Putem considera Odele lui Caius Dobrescu, de ce nu?, o abordare, de cele mai multe ori, pe dos, în cheie ironică, a unei situaţii, a unui fenomen, de altfel normal.


I s-au reproşat multe acestui volum: că ar conţine prea multe poeme, că ar fi prea erudit, că Odele ar fi prea lungi, că sunt prezente prea multe cuvinte cu majusculă etc. Mie, unul, tocmai datorită acestor aşa-numite „lipsuri” mi-a plăcut opul lui Caius Dobrescu. Abundenţa poemelor/ Odelor nu deranjează, lungimea acestora nici atât. Dimpotrivă, efectul de ascundere/ocultare a adevăratelor intenţii ale autorului este şi mai puternic astfel. În ceea ce priveşte cuvintele cu majusculă, nu e ceva nou la Caius Dobrescu şi cred că face parte din aceeaşi gamă de procedee de ocultare. Pe lângă o erudiţie demnă de tot respectul, Caius Dobrescu este şi posesorul unei ironii necruţătoare şi al unui spirit ludic ce-l îndeamnă nu de puţine ori la jocuri de genul „de-a v-aţi ascunselea” cu lectorul său. De aici poate şi acceptarea ceva mai dificilă a genului de literatură practicat de autorul braşovean.




Caius Dobrescu, Odă liberei întreprinderi, București: Tracus Arte, 2010, 142 p.