duminică, 13 august 2017

Literatura între sacru și profan



Într-un Avis au lecteur, autorul volumului Porunca lui rabbi Akiba (Ceremonia lecturii de la Sfântul Augustin la Samuel Pepys. Eseuri și autofricțiuni exegetice) (Polirom, 2005), Valeriu Gherghel, propune un mod de lecturare în cheie dublă a eseurilor din volumul tocmai pomenit: „ca o succintă istorie a lecturii (și cărții) în Antichitatea târzie și Evul Mediu… și, nu mai puțin, ca o istorie personală, ca o eco-grafie, la fel de succintă a cititorului postmodern care sunt, situat la sfârșitul lecturii…” .


Eseurile sunt grupate în patru capitole: Tolle, lege: ia și citeșteLectio divina: lectura sacrăMirabila,Quis est homo hic: cine este aceste om?. Încă din primul capitol este demontat mecanismul eseului, mecanism bazat pe convenția unei depline autenticități, eseul, în acest caz, dorindu-se „un desen mai mult sau mai puțin veridic al eului”. Pentru că „scriitorul nu este o făptură străvezie, ca țipla, meduza sau heruvimii”, ar fi inutil să ne mințim că eul este ceva transparent. Și chiar acceptând această transparență, trebuie luată în considerare constituția multiplă a eului. În plus, orice privire asupra eului presupune un eu reflexiv, un eu secund care nu este decât o producție a eului prim.Valeriu Gherghel recunoaște că „Nu mi-am propus să uluiesc umanitatea printr-o serie de ultime adevăruri sfruntate, în numele faptului că mi-am conceput propozițiile la persoana întâi… Mai mult, nu cred o iotă măcar din cele  pe care le declar ritos într-o privință sau alta… Fiind o compunere la persoana întâi singular, eseul oferă o sugestie a despuierii de veșminte și prejudecăți, o promisiune a nudității fruste. Am contrazis pas cu pas sugestia”. În concluzie, cititorului îi sunt propuse niște contra-eseuri.

Continuarea textului aici, în Literomania nr. 31