Traducere de Rodica Grigore
José Sánchez Hernández este poet, prozator, eseist și jurnalist cubanez (născut la Cumanayagua, Cuba, în 1956). Membru al Uniunii Scriitorilor și Artiștilor din Cuba (UNEAC). Profesor asociat la Facultatea de Științe Umaniste a Universității din Cienfuegos. Co-președinte al Uniunii Hispano-Americane a Scriitorilor. Director fondator al revistei culturale „Calle B”. I-au apărut numeroase volume de poezie și proză, unele dintre acestea fiind publicate în Cuba, iar altele în diferite țări latino-americane, printre care amintim: „Los dados del viento” („Piedestalele vântului”, 1991), „Sueños del tiempo” („Visele timpului”, 1996), „El comedor de relojes” („Mâncătorul de ceasuri”, 2000), „Paradoja del hombre en su ciudad” („Paradoxul omului în orașul său”, 2004), „Caballos sobre el césped” („Cai pe iarbă”, 2004), „Piratas en el alma” („Pirații din suflet”, 2010). A fost distins cu diferite premii literare naționale și internaționale. Selecții din creația sa au fost traduse în mai multe limbi și au apărut în publicații culturale din Europa, Asia, America de Nord și de Sud.
Elegia celor două țărmuri
Sunt clipe în care jungla întreagă freamătă,
nu ai cum să învingi culmile amiezii
și nu te poți înfrânge nici pe tine.
Aici, aproape, fără anunțuri zgomotoase de presă,
fără locurile unde identitatea ți-e exprimată în simple numere
și prinsă între limite străine, ca o pierdere de timp și de spațiu.
Al tău e imensul haos al spiritului,
care ignoră toate serviciile publice obligatorii
prin forța și dizgrația oricărei forțe străine de tine
și care uită ce reprezintă.
Și astfel trebuie să-ți câștigi pâinea și sarea
pentru fiecare zi de luni care vine și pentru fiecare nouă lună
împovărată cu durere.
Nu te ajută la nimic să încerci să găsești răspunsuri pentru ziua de ieri
sau să cauți recunoștința pentru realizări trecute;
știi deja că hazardul nu e o armă pe care să te poți baza,
însă la înălțimile acestea îndepărtate și în labirintul lor
orice pas făcut cu patimă își găsește răsplata pe parcurs.
Nenumărate clipe însemnate de o vară
ce navighează bănuitoare înspre toamnă.
Atingerea morții e o îmbrățișare a nimicului.
Întotdeauna în acel sărut lipsit de candoare pe care ea ți-l dă
rămâne umbra luminii,
dangătul susurului ploii ce cade în amintire,
puținul aer proaspăt pe care-l aruncă torentul
purtând în ochi zvon de glas spart, cântând înspre apus,
ascunzând în trilul păsărilor murmurul pământului.
Sunt clipe atât de înnegurate și de lipsite de soare,
încât te întorci și nu vezi nici o urmă în spatele porții.
Ca și cum în acest loc nu va ajunge niciodată sărutul mamei
iar cerul sufletului ți-ar fi lipsit de rădăcini
și-ar sfârși prin a-și face din durere singurul aliat,
un alt drum pentru credință și alinare.
Cel care o aduce nu e uliul înserării
ce se îndreaptă spre vorbe pe care nu ți le amintești,
sunt doar harpele spaimei, adevărul celuilalt țărm.
Continuarea în Literomania nr. 225
0 Comentarii