Despre sfinți și magicieni

Printre manuscrisele adunate cu râvnă de către abatele Johannes Trithemius în biblioteca mănăstirii benedictine de la Sponheim se afla, pare-se, și o carte de demonomagie atribuită Sfântului Ciprian. De numele acestui sfânt, care a fost, în fapt, un puternic vrăjitor, un magician, se leagă și povestea doctorului Faust. Există două variante ale legendei Sfântului Ciprian. În prima, o variantă grecească, nobilul Aglaidas se îndrăgostește de Justina, o tânără creștină. Justina respinge avansurile nobilului, care, dornic să fie acceptat, apelează la vrăjitorul Ciprian. Demonul invocat de Ciprian eșuează în tentativa sa de a o corupe pe Justina prin asmuțirea împotriva acesteia a unor fantasme senzuale. Văzând că puterea lui Christos, Cel care a apărat-o pe tânără în tot timpul acestui asalt magic, este mai mare decât puterea spiritelor, Ciprian se convertește la creștinism, devenind apoi episcop. În a doua variantă, însuși Ciprian este îndrăgostit de Justina și încearcă să o câștige prin intervenția unui demon. Ca și în prima variantă, demonul se dovedește neputincios în străduințele sale, iar Ciprian va fi ars pe rug împreună cu femeia de care se îndrăgostise. În Eros și magie în Renaștere. 1484, I. P. Culianu, oarecum speculând, este de părere că, în piesele de teatru din secolul al XVII-lea, Ciprian nu este un simbol al Antichității păgâne învinse de creștinism, ci unul al Renașterii învinse de Reformă. Avem în legenda sfântului Ciprian, iată, un motiv caracteristic și poveștii despre Faust: magicianul care recurge la pactul cu diavolul pentru a obține favorurile unei tinere. Motivul pare a transmite un avertisment destul de clar: Crede în Dumnezeu și ferește-te de cercetarea naturii. De asemenea, convertirea lui Ciprian ar putea fi interpretată și într-un registru pragmatic: magul slujește zeului mai puternic. În orice caz, omul Renașterii - magicianul, vrăjitorul, magul – era nu numai îndemnat, ci obligat să abandoneze căile eretice ale ocultismului. Cu alte cuvinte, era silit să renunțe la manipularea fantasmelor, fantasme oricum insignifiante în fața puterii lui Dumnezeu. Cam acesta era mesajul, cu râvnă promovat atât de Reformă, cât și de catolicism, prin care omul renascentist era amenințat cu damnarea veșnică. Referitor la aspectul persuasiv al celor două legende, I.P. Culianu remarcă, pe bună dreptate, în eseul său din 1987 ”Dr. Faust, mare sodomit și necromant. Reflecții asupra mitului”, că mitul faustic este un produs al propagandei evanghelice: ”Cartea populară despre Faust din 1587, care este prima versiune a legendei, nefiind deloc un Volksbuch, ci, dimpotrivă, creația unui compilator evanghelic vulgar dar învățat, a fost croită cu meșteșug, producând o expresie perfectă a teologiei evanghelice ortodoxe de la sfârșitul secolului al XVI-lea. Înainte de a discuta sursele poveștii și stereotipul personajului magicianului, să subliniem acest aspect de obicei trecut cu vederea al mitului faustic : el a fost inițial un produs tipic al propagandei evanghelice. În personajul principal sunt reunite trăsăturile filozofului renascentist. El este condamnat deoarece împinge curiozitatea științifică dincolo de limitele necesității imediate, o tendință blamată la fiecare pas de către autorul moralizator...”