Demonomagie

Dintotdeauna universurile invizibile ochiului uman au fost populate atât de entități benefice, cât și de demoni (aerieni, acvatici, tereștri). Invocați erau (și poate mai sunt), pare-se, și ei, demonii, în ciuda gradului mare de risc pe care îl reprezenta/ reprezintă interacțiunea lor cu lumea concretă a omului. Despre acești demoni scrie și I.P. Culianu în Eros și magie în Renaștere. 1484, unde, folosind informații din autori ca Porfir și Iamblichus, oferă o descriere sumară a acestora, a acțiunilor nefaste de care sunt capabili: ”Cum se procedează pentru a atrage favorurile demonilor? Prin rugăciuni și sacrificii, care se dovedesc extrem de utile, căci demonii buni, sălășluitori prin înălțimile din spațiul sublunar, ne pot aduce beneficii în toată sfera naturii și existenței sociale. Cât despre demonii răi, cei cu sălaș aproape de pământ, e necesar să li se obțină cel puțin indiferența, fiindcă acțiunea lor poate fi extrem de dăunătoare când sunt înfuriați. Într-adevăr, ei sunt dotați cu un corp spiritual care este muritor și are nevoie să fie hrănit. Când sunt contrariați, nu se dau înapoi de la nicio răutate, provocând pasiuni funeste în fantezia umană, dar și fenomene fizice precum cutremurele de pământ sau distrugerea recoltelor. Cu ce se hrănesc? Deoarece corpul lor e un fel de abur, se delectează cu mirosul de carne, cu fumigații, cu sânge. De aceea se năpustesc în masă în locurile sacrificiilor de animale. Omul înțelept, știind că acolo unde este carne însângerată sunt și demoni răi, va prefera regimul vegetarian regimului carnivor, imitând întru aceasta proverbiala sobrietate a esenienilor.”

Aparițiile demonice produc tulburare, groază, dezordine. Deseori distincția demon rău- demon benefic este anulată, demonii fiind, astfel, considerați, în totalitate, entități negative: ”...acțiunea demonilor sublunari, aerieni și tereștri este exclusiv spirituală, în timp ce acțiunea celorlalți (subterani, acvatici, n.m) poate fi direct materială. Cei dintâi se mărginesc «să depraveze sufletul prin fantezii și cogitațiuni» (îndeosebi cei aerieni și tereștri provoacă fantezii erotice).” În legătură cu fanteziile erotice, cei mai invocați sunt succubii (succubare, în latină ”a se culca sub”, demoni feminini care se împerechează cu bărbați, preferați fiind sihaștrii și sfinții)  și incubii (incubus, în latină ”cel care stă întins peste ceva”, demoni care se împerechează cu femei, preferând, se credea, călugărițele), demoni acționând, iată, în sfera erosului ilicit. Ludovicus Maria Sinistrari de Ameno, autorul tratatului Daemonialitate et Incubis et Succubis din sec. al XVII-lea, credea, în răspăr cu opiniile vremii, că ”incubii și succubii nu sunt demoni, ci ființe numite în franceză follets, în italiană folletti și în spaniolă duendes.” Acestea ”nu sunt spirite ostile religiei creștine, dar pur și simplu au o plăcere nebună de a acționa împotriva castității, coontra castitatem”. Mai mult, ”își pot dilata sau contracta trupul după cum voiesc, pot trece prin interstițiile materiei; formează societăți organizate, având guverne și cetăți.”

I.P. Culianu distinge trei metode de a invoca demonii: 1. cu ajutorul halucinogenelor, deseori fiind vorba în acest caz de alifii puternice din diverse plante, alifii folosite de vrăjitori; 2. prin imaginarea demonilor utilizând procedee mnemotehnice, metodă în întregime artificială; 3. bolile mentale, când ”sursa principală a demonilor este inconștientul, capabil să invadeze, în anumite împrejurări, zona conștientă a subiectului.” Dintre aceste trei metode, cea de-a doua este caracteristică magicianului: ”Vrăjitoria folosește halucinogene spre a forța experiența unei realități diferite de cea de toate zilele; bolnavul mental este transportat fără să vrea în mijlocul fantasmelor sale. Numai magicianul utilizează tehnici cu totul conștiente ca să invoce și să comande spiritele sale auxiliare. În cazul său, inventarea unui demon echivalează cu intrarea lui în existență.”