Quentin Tarantino s-a dezlănțuit
fără nicio reținere și în Django Unchained, propunând,
din nou, o proprie viziune asupra haosului, dar și o soluție
pentru acel haos - mai degrabă un fel de consolare că, uite, uneori
și-o ia peste bot și cel mare și tare.
Dacă în Inglourious Basterds cel mare și tare era nazistul crud, în Django Unchained îl avem pe stăpânul de sclavi secondat de un valet infam. Soluția (parțială) la haosul sudist din perioada presecesionistă este un negru, un fost sclav pe nume Django (atenție, The D is silent!). Inspirată de Djang0-ul lui Corbucci din 1966, un spaghetti-western clasic, pelicula lui Tarantino își depășește modelul prin calitatea tramei, dar și prin violență, deși numărul cadavrelor din filmul lui Corbucci nu cred că a fost egalat de cel din Django-ul lui Tarantino din 2012. Trimiterile la filmul lui Sergio Corbucci nu sunt puține, cea mai evidentă fiind prezența lui Franco Nero, primul Django – intertextualitate, iată, în curat spirit postmodernist. Alte ”citate”: incipitul filmului lui Tarantino preia aceeași transcriere a titlului cu litere mari, roșii, dar și aceeași coloană sonoră, compusă de Louis Bacalov, din filmul corbuccian; noroiul din orășelul în care doctorul Schultz, fără cusur personificat de Christoph Waltz, îl ucide pe șerif, amintește, din nou, de Django-ul din 1966; și, nu în ultimul rând, ar mai fi zăpada, cele câteva cadre iernatice evocând Il grande silenzio, capodopera din 1968, plină de zăpezi, a aceluiași Sergio Corbucci. Dacă în 1966, Django trimitea de zor pe lumea cealaltă bărbați purtând cagule roșii, o aluzie nu prea fină la comunismul în floare pe atunci în Europa de Est, în 2012, Django își desăvârșește ucenicia într-ale violenței masacrând o trupă de mascați - foarte amuzanți, de altfel, în plângerile lor privitoare la incomoditatea purtării cagulelor în timpul atacurilor -, mascații cu pricina făcând parte, poate ați și ghicit, din ”faimosul” Ku-Klux-Klan. Scena este de un sarcasm necruțător, redând în toată splendoarea obtuzitatea membrilor Klan-ului, niște copii mari fără prea multă minte, scena găsindu-și pandantul în notă serioasă în discursul lui Calvin Candie, personajul lui DiCaprio, un discurs deloc subtil, intimidant prin teatralitatea sa. Discursul ar merita, cred eu, o analiză amplă. În mare, el mizează pe principala justificare a diferitelor mișcări rasiale care au poluat de-a lungul timpului istoria: superioritatea rasială bazată pe cele mai aiuristice caracteristici fizice. Nu, Calvin nu este defel un prostănac crud, ci un snob naiv, educat în tradiția vetustă și limitată a unui teritoriu agonizant – de fapt, el însuși recunoaște că toată viața lui s-a mărginit la acea lume mică și crudă numită Candyland (ironia numelui este mai mult decât evidentă, deși pentru Calvin plantația este paradisul său).
Dacă în Inglourious Basterds cel mare și tare era nazistul crud, în Django Unchained îl avem pe stăpânul de sclavi secondat de un valet infam. Soluția (parțială) la haosul sudist din perioada presecesionistă este un negru, un fost sclav pe nume Django (atenție, The D is silent!). Inspirată de Djang0-ul lui Corbucci din 1966, un spaghetti-western clasic, pelicula lui Tarantino își depășește modelul prin calitatea tramei, dar și prin violență, deși numărul cadavrelor din filmul lui Corbucci nu cred că a fost egalat de cel din Django-ul lui Tarantino din 2012. Trimiterile la filmul lui Sergio Corbucci nu sunt puține, cea mai evidentă fiind prezența lui Franco Nero, primul Django – intertextualitate, iată, în curat spirit postmodernist. Alte ”citate”: incipitul filmului lui Tarantino preia aceeași transcriere a titlului cu litere mari, roșii, dar și aceeași coloană sonoră, compusă de Louis Bacalov, din filmul corbuccian; noroiul din orășelul în care doctorul Schultz, fără cusur personificat de Christoph Waltz, îl ucide pe șerif, amintește, din nou, de Django-ul din 1966; și, nu în ultimul rând, ar mai fi zăpada, cele câteva cadre iernatice evocând Il grande silenzio, capodopera din 1968, plină de zăpezi, a aceluiași Sergio Corbucci. Dacă în 1966, Django trimitea de zor pe lumea cealaltă bărbați purtând cagule roșii, o aluzie nu prea fină la comunismul în floare pe atunci în Europa de Est, în 2012, Django își desăvârșește ucenicia într-ale violenței masacrând o trupă de mascați - foarte amuzanți, de altfel, în plângerile lor privitoare la incomoditatea purtării cagulelor în timpul atacurilor -, mascații cu pricina făcând parte, poate ați și ghicit, din ”faimosul” Ku-Klux-Klan. Scena este de un sarcasm necruțător, redând în toată splendoarea obtuzitatea membrilor Klan-ului, niște copii mari fără prea multă minte, scena găsindu-și pandantul în notă serioasă în discursul lui Calvin Candie, personajul lui DiCaprio, un discurs deloc subtil, intimidant prin teatralitatea sa. Discursul ar merita, cred eu, o analiză amplă. În mare, el mizează pe principala justificare a diferitelor mișcări rasiale care au poluat de-a lungul timpului istoria: superioritatea rasială bazată pe cele mai aiuristice caracteristici fizice. Nu, Calvin nu este defel un prostănac crud, ci un snob naiv, educat în tradiția vetustă și limitată a unui teritoriu agonizant – de fapt, el însuși recunoaște că toată viața lui s-a mărginit la acea lume mică și crudă numită Candyland (ironia numelui este mai mult decât evidentă, deși pentru Calvin plantația este paradisul său).
În fapt, nu Calvin Candie este personajul
negativ, ci vicleanul, onctuosul valet Stephen, ingenioasă
găselniță, mutând antipatia spectatorului dinspre rasistul
ignorant înspre sclavul privilegiat, răsfățat. Pe de altă parte, nici
Stephen nu este tocmai un trădător. El, în cele din urmă, îi este loial stăpânului, supunându-se unei vechi cutume. Dar asta nu-l salvează. Nici personajul lui Christoph
Waltz, dentistul King Schultz, dentist convertit într-un hâtru
vânător de recompense, deși cu structură de personaj pozitiv, nu pare deranjat să vadă ucis, de exemplu,
un bărbat în fața copilului său. King Schultz este, din
acest punct de vedere, un personaj mai mult decât interesant, și,
pe deasupra, savuros prin exprimarea prețioasă cu care îi pune, nu
de puține ori, în dificultate pe cei cu care are de-a face. Cât
despre Jamie Foxx, ei bine, Jamie Foxx se descurcă foarte bine în
rolul sclavului devenit peste noapte un justițiar dur.
Deși problematica este aceeași
din Inglourious Basterds, și anume rasismul, Django
Unchained pare o piesă mult mai echilibrată, mai reușită.
Tarantino nu renunță la ludic, la elementul șocant, rămâne la fel de frust în considerațiile sale asupra temei alese, dar, în schimb, renunță la unele artificii narative care au constituit miezul creațiilor sale precedente. Astfel, epicul este cu mult simplificat, iar tema capătă vizibilitate. Problema rasismului, orice s-ar spune, este tratată
într-un mod mult mai onest decât în, de exemplu, Lincoln-ul
lui Spielberg, unde sclavia pare mai degrabă doar un motiv de
aprinsă dezbatere politică.
Din câte se cunoaște, următorul film
al lui Tarantino va avea în centru Inchiziția. În acest caz, cine
știe, s-ar putea vorbi chiar de un triptic despre intoleranță marca Tarantino...
Django Unchained, r. Quentin Tarantino, 2012
0 Comentarii