Nu că aș fi sigur, dar o bănuială tot am că teribilul secret al literaturii ar fi absurdul, iar absurdul este jucăria preferată a fanteziei. Astfel, poveștile, scorniri fantastice, sunt prin definiție absurde, sfidând fără nicio reținere logica lumii reale. Confuzia cu absurdul practicat în literatura secolului al XX-lea este una, până la un punct acceptabilă, însă, trecând dincolo de estetic și filosofic, absurdul poate fi practicat și la modul ludic, nu doar încruntat. O astfel de abordare nu e prea atractivă pentru un scriitor care se ia în serios, căci tragicul, după cum prea bine se știe, conferă greutate oricărei povești, fie ea și absurdă. Nu astfel stau lucrurile în Alices Adventures in Wonderland (1865) sau în Alice Through the Looking Glass, and What Alice Found There (1871), „basme” ticluite de matematicianul englez Charles Lutwidge Dogdson, cunoscut ca Lewis Carroll. Stranietatea lumilor străbătute de Alisa, protagonista poveștilor lui Carroll, are cel puțin un referent de prestigiu în trecut, și aici mă refer la hâtrul Jonathan Swift și la lumile inventate pentru eroul său, Lemuel Guliver. Remarc că scrierile lui Lewis Carroll precedă, la rândul lor, alte povești stranii, printre care și cea a teologului englez Edwin Abbot, Flatland (1883), poveste invocată și de Ioan Petru Culianu pentru a-și susține teoria spațiului multidimensional (vezi Ioan Petru Culianu, Călătorii în lumea de dincolo, ediția a treia, traducere de Gabriela și Andrei Oișteanu, Polirom, Iași, 2007, pp. 56-59). Edwin Abbot imaginează o lume complet plată, populată de ființe bidimensionale capabile a se deplasa doar înainte și înapoi, la stânga și la dreapta, în comparație cu care noi, ființe tridimensionale, suntem niște zei (așa, ca fapt divers, și cărțile de joc care populează Wonderland-ul sunt niște ființe bidimensionale asemenea celor din Flatland).
Continuarea textului aici, în Literomania nr. 35.
0 Comentarii