După 1989, proza lui Ioan Petru Culianu a găsit un teren prielnic în peisajul literar românesc, teren pregătit, ce e drept, de volumele sale de istoria religiilor. Este vorba despre o proză ce reia în notă ficţională, ludică, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul lui Mircea Eliade, elemente din opera ştiinţifică. Propune, adică, o lume posibilă, în care teoria este pusă la lucru, exemplificată, lăsată să se manifeste ca fapt concret, să ia trup. Mai mult, se poate spune că, atât în cazul lui Eliade, cât şi în cel al lui Culianu, nu puţine dintre ideile vehiculate în cadrul rigid al textului teoretic au apărut mai întâi în această lume posibilă, ficţională.
1. „Adeseori Fuga urmăreşte eliberarea…”
Încă din primele povestiri, datând din perioada 1967-1972 şi reunite în volumul Arta fugii (Polirom, Iaşi, 2002), sunt vizibile contururi ale viitoarelor teorii din volumele de istorie a ideilor religioase, teorii neconvenţionale şi, ca atare, prea puţin agreate în domeniul în care activa Culianu. În aceste proze din tinereţe, mai mult decât orice, e vizibilă influenţa lui Mircea Eliade, el însuşi obsedat de ideea de fugă, de evadare din istorie, idee sugerată încă din titlu şi de volumul cu textele de tinereţe ale lui I.P. Culianu. În ce constă această „artă a fugii”? Iată cum apare ea definită într-un fel de preambul la opul propus spre publicare – căci Arta fugii din 2002 este, în parte, o reconstituire a unui manuscris dispărut, situaţie prezentă, de altfel, şi în numeroase proze ale lui Culianu! – Editurii Eminescu şi trecut în Proiectul de plan editorial pe anul 1971 al acesteia: „Adeseori Fuga urmărește eliberarea, dar sfârşeşte într-o celulă somptuoasă, pe zidurile căreia stă gravată osânda severă şi desuetă a unor nume”. Este, iată, surprinsă în aceste rânduri lămuritoare şi futilitatea gestului, cel puţin în multe dintre situaţiile descrise în aceste proze de tinereţe. Povestirile sunt scurte, concise, deseori scrise la persoana întâi sau a doua, de multe ori ele descriu simple acţiuni, totul într-un stil filmic, cinematografic. Cadrele oscilează între o simplă stradă pietruită sau un gang. În proza Impas, de exemplu, cititorul, prin intermediul unei convenţii propuse de un șăgalnic narator – convenţie care constă în acceptarea unei situaţii ipotetice, cititorul devenind astfel personaj –, intră într-un gang din interiorul căruia nu mai există scăpare. Prozele din Arta fugii dau seama de un acut sentiment de claustrofobie, de o anxietate vizibilă, de altfel, cu asupra de măsură, şi în textele viitoare ale lui I.P. Culianu. De multe ori, singura scăpare din această lume închisă, limitată, e posibilă doar prin moarte (în povestirea de influenţă kafkiană Închizătoarea de sticlă este descrisă o astfel de situaţie).
2. „… nu există altă realitate decât inteligenţa umană”
Atras de genuri literare considerate periferice, I.P. Culianu poate fi considerat, fără a greşi, şi un (fin) autor de ficţiuni SF şi detectivistice. Romanul SF Hesperus, o distopie situată într-un viitor îndepărtat, este o astfel de ficţiune. După ce Pământul a fost distrus, lupta pentru putere se dă între două civilizaţii, cea din Hyperboreea, lumea subpământeană, şi cea hesperiană, de la suprafaţă. Totul, în această lume postapocaliptică, este o joacă, o joacă serioasă, un experiment imens, în care manipularea fiinţei umane are un rol esenţial. Proiectul Hesperus, de exemplu, „urmăreşte constituirea unei civilizaţii perfecte, care nu va cunoaşte nici dorinţa, nici moartea”, un fel de „paradis tehnologic în care nimeni nu doreşte şi nu înfăptuieşte nimic, fiind în acelaşi timp pus la adăpost de toate neajunsurile condiţiei umane: moarte boală suferinţă morală, foame, muncă, durerile facerii, îmbulzeală”. Cei din Hesperus, conştienţi totuşi că „tehnologia este bună pentru roboţi”, deţin o „armă” care „poate, pur şi simplu, sfida legile universului fizic” şi pe care au numit-o Arta Transformării. Horton, conducătorul experimentului, defineşte această Artă a Transformării astfel: „… un joc, prin care orice individ uman care stăpâneşte toate capacităţile creierului poate sfida legile universului fizic. Mai mult, poate compune o infinitate de universuri care ascultă de alte legi. Niciunul nu este mai «real» decât altul… Trebuie să vă revelez un mister: nu există altă realitate decât inteligenţa umană. Lumea a venit la fiinţă datorită acesteia, nu invers…” Această definiţie a Artei Transformării, formulată, iată, într-o scriere de la începutul anilor ’80 ai secolului trecut, va fi piatra de temelie a unor lucrări precum Gnozele dualiste ale Occidentului sau Arborele Gnozei, unde religiile, dar şi tot ceea ce ţine de civilizaţie şi cultură, sunt descrise ca având o origine unică (şi, în viziunea lui Culianu, incontestabilă): mintea omenească. În romanul Hesperus, este speculată ideea, care, de altfel, vine în continuarea celor afirmate mai sus, că lumea este un vis, o fantasmagorie, o creaţie a minţii omeneşti. În romanul lui I.P. Culianu, savantul Horton este profetul acestui nou tip de credinţă: „Fiecare dintre voi are putinţa de a cunoaşte fericirea, trăind veşnic înlăuntrul visului său cel mai intim. Această nouă posibilitate eu o numesc libertate adevărată… Au fost numeroase inteligenţe capabile a se închide în propriul lor vis. Poate că, de fapt, lumea însăşi nu e decât visul unei astfel de inteligenţe. Oricum ar fi, ea mai are o altă funcţie, dintru începuturi: aceea de a-i adăposti pe cei zbuciumaţi, pe cei alungaţi din propriile lor vise de către forţe întunecate. Lumea este locul de adunare a celor care nu pot să-şi suporte visul…”.
În altă ordine de idei, Hesperus nu este doar o ficţiune SF, o utopie, ci şi un roman de aventuri, plin de intrigi, trădări, asasinate (denunţate fiind astfel acele utopii în slujba cărora nicio crimă nu este odioasă).
3. „- Străine! Nu înţelegi că dintre toate cetăţile din lume Florenţa a fost aleasă să devină Noua Atenă şi Noul Ierusalim totodată?”
Tot un roman de aventuri este şi Jocul de smarald - mai exact, „un roman istorico-detectivistic”, după cum îl numeşte Culianu însuşi -, a cărui acţiune este plasată în Florenţa renascentistă de la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea. Introducerea creează un cadru poveştii renascentiste, prin motivul manuscrisului găsit: naratorul, un savant, alter ego-ul lui Culianu, la sosirea sa în Roma, în 1972, îşi pierde la aeroport valiza, pe care o va primi peste o săptămână. În valiza cu pricina găseşte un manuscris vechi, al cărui conţinut constituie povestea propriu-zisă a romanului. Peste câţiva ani, autorul-narator, ajutat de o asociată, va traduce textul manuscrisului. În fapt, ca să revenim la realitate, romanul a fost scris în vara-toamna 1987, împreună cu H.S. Wiesner, tânăra savantă din Prefaţă, viitoarea logodnică a lui I.P. Culianu. Jocul de smarald este, trebuie precizat, o poveste a cărei cheie interpretativă se găseşte într-o altă carte semnată de I.P. Culianu, Eros şi magie în Renaştere. 1484. Acţiunea romanului este plasată în 1494. În Florenţa acelui an, existau două tabere adverse: pe de o parte Academia florentină a lui Ficino, iar pe de altă parte fanaticii religioşi precum Savonarola. În acest context au loc mai multe crime - „crime astrologice”, acordate cu succesiunea planetelor. Ucigaşii urmăresc distrugerea tabloului La Primavera de Botticelli, care este o figura universi, o figură universală făurită sub semnul unei configuraţii celeste puternice. Este, cu alte cuvinte, un talisman. Această pânză reprezintă, mai exact, o imagine a universului, iar distrugerea ei ar însemna – nici mai mult, nici mai puţin - distrugerea unei întregi epoci. Este afirmată, iată, omologia micro- şi macrocosm, principiu de bază în magia renascentistă, magie pentru care, de altfel, Culianu pledează în Eros şi magie…, considerând-o o componentă vitală a vizunii renascentiste despre lume: „Dacă tabloul este un microcosmos la scară umană al evenimentelor celeste, o intervenţie la nivelul microcosmosului înseamnă o intervenţie asupra universului…”. În concluzie, în acest roman, autorul se joacă, şi o face cu o plăcere imensă, imaginând o poveste cu iz detectivistic, în genul lui Umberto Eco, în care manevrează abil informaţii legate de perioada Renaşterii (despre magie, alchimie, Arta Memoriei, astrologie etc.), perioadă despre care a scris pe larg, acribios, după cum spuneam, în Eros şi magie în Renaştere. 1484.
4. „… erezia face parte din adevăr”
Pergamentul diafan. Ultimele povestiri este un pseudoroman, un „roman travestit”, după cum îl numeşte Gabriela Gavril, a cărui primă ediţie, cu titlul La collezione di smeraldi, a apărut în 1989 în Italia. Cuvântul înainte este, în stilul lui Culianu, un pretext, asigurând un cadru povestirilor din volum. Din nou, motivul manuscrisului este prezent: naratorul primeşte de la profesorul William H. „manuscrisul singurei – zicea el – povestiri de ficţiune pe care ar fi compus-o vreodată”. De fapt, nu manuscrisul importă aici, ci faptul că profesorul William H. deţinea o colecţie impresionantă de smaragde, în prezenţa cărora naratorul, pentru o clipă, a avut „impresia distinctă de a fi fost oarecum colecţionarul acelor smaragde, multiplii lor proprietari legaţi între ei prin relaţii complexe de schimb, ca şi cei ce le fabricaseră”, ocazie cu care istoria i s-a dezvăluit „ca o poveste corporativă în care deosebirile dintre actori sunt doar iluzorii”. Iată, încă din Cuvântul înainte cititorul este introdus în atmosfera stranie a povestirilor din Pergamentul diafan…, fiind sugerată, de asemenea, ideea unui puzzle (universal) a cărui înţelegere necesită o conştiinţă totalizatoare, obţinută de narator prin intermediul diamantelor profesorului William H. Din acest punct de vedere, înseşi istoriile din Pergamentul diafan pot fi considerate un puzzle al unei alte realităţi, să o numim ficţională, deşi este, poate, la fel de adevărată ca lumea noastră pe care o socotim unica reală. Stilul nu s-a schimbat prea mult, amintind de textele de tinereţe ale lui Culianu, un stil inspirat, fără doar şi poate, de prozele unor E.A. Poe sau H.P. Lovecraft. Temele, la rândul lor, au rămas aceleaşi: lumea ca iluzie, vis, eliberarea din această lume, magia etc. În proza care dă şi titlul volumului, Pergamentul diafan – replică într-o notă fantastică la romanul Numele trandafirului de Umberto Eco –, este afirmată, din nou, puterea supremă a minţii omeneşti. Un grup de 300 de preoţi nestorieni a fost privat, prin furt, de facultatea vizionară. Cei care au furat viziunile preoţilor le-au aşternut pe un pergament şi au folosit aceste viziuni pentru a crea iluzii. Deţinătorii acestei puteri pot controla mulţimile, ba chiar, de ce nu?, lumea: „O altă sentenţă ce trece drept unul dintre poemele sale ne lămureşte că «Totul se petrece în mintea omului; păcatul este păcat al raţiunii, nu trupesc. Astfel, căpetenia grupului îl duce pe acesta la prosperitate sau la mizerie, la victorie sau la dezastru, la păcat sau la milostenie. Masa nu are nicio autonomie…”
În Ordinea secretă, viziunea sistemică a lui Culianu este afirmată sub forma „sistemei lui Ioan”. Personajul, Ioan din Cappadocia, căruia autorul îi împrumută vocea, consideră că „erezia face parte din adevăr”, aşadar, în „sistema” sa, una care conţine toate variantele/posibilităţile, toate elementele componente sunt adevărate. Descrierea „sistemei lui Ioan” este, în fapt, descrierea sistemului lui I.P. Culianu: „Mai mult, atrocitatea supremă este că toţi au dreptate, fiece hulitor cu blestemul lui, fiecare călugăr cu rugăciunea lui. El pretindea a fi construit o sistemă cu care putea prezice toate cugetările ce aveau să fie vreodată cugetate, lumea asta nefiind nici ea decât o cugetare printre altele, iar facerea ei având unicul ţel de a da oamenilor să cugete. Lumea va înceta să existe când toate cugetările vor fi cugetate…”.
Povestirile din Pergamentul diafan… se situează, aşadar, în siajul povestirilor de tinereţe ale lui Culianu, cu deosebirea că, în acest volum de la sfârşitul anilor ’80, avem un Culianu deja sigur pe el, pe teoriile sale, deseori clar formulate în ficţiunile acestuia.
5. „… lumea este rezultatul jocului unor fiinţe superioare”
Volumul Tozgrec este o scriere postumă, în care se regăsesc patru bucăţi de proză scrise în perioada 1981-1984, perioadă în care a fost pregătit şi volumul Eros şi magie în Renaştere. 1484. Nu-i de mirare, aşadar, că în centrul acestor povestiri se regăsesc, ca şi în Jocul de smarald, ideile şi credinţele perioadei renascentiste. De fapt, personajul principal este magia, reprezentată de misteriosul personaj Tozgrec, figură legendară de magician, discipol al lui Solomon, personaj care apare şi într-o povestire din Pergamentul diafan… În cele patru proze, magia are un singur rol, acela de a asigura magicianului „putere asupra oamenilor”, „stăpânirea lumii”. În Eros şi magie în Renaştere…, Culianu face referire la cartea lui Giordano Bruno, De vinculis in genere, în care este vorba tocmai despre manipularea psihologică a mulţimilor, despre cum acestea pot fi supuse unei voinţe superioare. Magicianul, operatorul de fantasme, acţionează, după cum ne spune şi denumirea acestuia, în plan fantastic, adică ia cu asalt fantezia victimei/victimelor. Fiinţa umană este, remarcă acelaşi Giordano Bruno, supusă unor fantezii necontrolate. În schimb, operatorul de fantasme, pentru a reuşi în tentativa sa, trebuie să-şi controleze emoţiile şi fanteziile, creierul nefiind capabil a discerne stimulii după provenienţa lor - cu alte cuvinte, să distingă imaginarul de tangibil. Sau, după cum afirmă unul dintre personajele din Tozgrec (Grubb din Grădinile lui Tozgrec): „Pentru a avea putere asupra lor (asupra oamenilor, n.m.), trebuie să le influenţezi conştientul (…), trebuie să exerciţi asupra lor un control psihic, cu scopul de a provoca în ei reacţiile scontate. Ştiinţa adevărată a magiei pune în mişcare cauze psihice, lucrează asupra indivizilor şi obţine de la ei efectele fizice dorite…”.
Deseori prozele lui I.P. Culianu au fost interpretate în raport cu destinul tragic al acestuia. Au fost căutate în textele sale de ficţiune elemente cu rol anticipativ - conexiuni, în cele din urmă, destul de incerte. Dincolo de acest aspect, proza lui Culianu constituie de fapt o lume în sine, o lume posibilă, la fel de reală ca şi lumea noastră, în care autorul (creatorul de lumi) se joacă la modul serios cu teoriile din opurile sale ştiinţifice. I.P. Culianu pare a ne atrage astfel atenţia că „lumea este rezultatul jocului unor fiinţe superioare”, că în spatele iluziei pe care o numim realitate se ascunde un sistem, un mecanism implacabil. Pe bună dreptate, un personaj din Tozgrec afirma revoltat: „Ce să înţeleg din toate astea? Că, la un nivel abstract, lumea e hiperorganizată, dominată de forţe fatale, şi că libertatea nu e posibilă”. O posibilă replică la cele de mai sus se găseşte în povestirea Stăpânul sunetului: „A cunoaşte nu înseamnă să devii conştient de libertate, ci de propriile-ţi limite: înseamnă să afli ceea ce este deja prestabilit”, o replică care, în mod sigur, îl caracteriza pe „ultimul” Culianu, pe cel care încerca să afle ce se ascunde în spatele iluziei.
Apărut în "Steaua", nr. 7-8/ iulie-august 2013
0 Comentarii