Fantomele lui Dumas



În 1849, apărea o carte stranie, „Les mille et un fantômes”, constituită din şapte cicluri, semnată de Alexandre Dumas, care avea, pe atunci, 47 de ani. După ce, în tinereţe, şi-a încercat norocul ca dramaturg, Dumas père publică în 1844 „Les trois Mousquetaires” („Cei trei muschetari”), iar în 1845, printre altele, „Le comte de Monte Cristo” („Contele de Monte Cristo”), romane care i-au adus notorietatea mult visată, deşi, cum se cunoaşte deja prea bine, ele au fost scrise cu ajutorul unor „scriitori-fantomă” („negri”). Prin urmare, în 1849, Alexandre Dumas era un autor consacrat, dar plin de datorii. „Les mille et un fantômes” este o carte oarecum atipică în bibliografia lui Dumas. Este vorba despre o amplă colecţie de povestiri fantastice, scrise probabil la tinereţe (mai exact spus, culese, după cum îi stătea bine unui scriitor romantic, din folclor şi apoi adaptate), gen la care scriitorul nu se va mai întoarce. S-ar putea spune că, în felul său, Dumas a fost, prin aceste povestiri fantastice, un premergător, asta dacă ţinem cont de faptul că de-abia în 1883, şi apoi în 1888, genul fantastic va cunoaşte apogeul în literatura franceză de secol XIX, prin cele două volume de povestiri, „Contes cruels” şi „Nouveaux contes cruels”, ale lui Auguste Villiers de l’Isle-Adam.

În română, povestiri din „Les mille et un fantômes” au fost publicate într-un volum („1001 fantome”) apărut în 1981, la Editura Dacia, în traducerea lui St. Rădulescu, şi, mai aproape de noi, în 2016 şi în 2017, în cele trei volume apărute la Editura Paralela 45, în traducerea lui Octavian Soviany („Cele o mie una fantome” „Căsătoriile lui moş Olifus” şi „Femeia cu colier de velur”).


Povestirile din ciclul „O mie una fantome” stau, după cum ne anunţă chiar Dumas în prefaţa cărţii – o scrisoare adresată unui prieten –, sub semnul unei lumi dispărute, cea a monarhiei (Dumas era un monarhist convins). Este vorba, prin urmare, de o carte nu tocmai veselă, ci nostalgică, ba chiar sumbră pe alocuri: „Ah, prietene, timpurile sunt triste, iar povestirile mele, te previn, nu vor fi câtuşi de puţin vesele. Îngăduie-mi doar ca, obosit de toate cele ce se petrec zi de zi în lumea reală, să merg să-mi caut subiectele într-o lume a fanteziei”. Nostalgic, Dumas regretă vremurile în care saloanele nobililor ofereau ocazia unor conversaţii rafinate – locuri în care conversaţia era o adevărată artă, iar eticheta (maniere, îmbrăcăminte etc.) era una impecabilă. Nu miră, aşadar, faptul că Dumas plasează la începutul ciclului său de povestiri fantastice următoarele rânduri:

„…dragă prieten, putem spune la rândul nostru: Am cunoscut nişte bătrâni care erau ceea ce noi, vai, nu mai suntem, adică nişte buni oameni de societate. Noi i-am văzut, dar fiii noştri n-or să-i mai vadă. Iată de ce, cu toate că nu preţuim mare lucru, preţuim totuşi mai mult decât fiii noştri. E adevărat că în fiecare zi mai facem un pas spre libertate, egalitate şi fraternitate, trei vorbe mari, pe care Revoluţia din ’93, ştii, aceea de mai demult, le-a azvârlit în mijlocul societăţii moderne aşa cum ar fi făcut cu un tigru, un leu şi un urs îmbrăcaţi în blană de oaie; vorbe, din nefericire goale, pe care le citeai prin fumul împuşcăturilor din iulie pe monumentele publice lovite de gloanţe. Eu, ca toţi ceilalţi, umblu, mă mişc. Ferească Dumnezeu să propovăduiesc imobilitatea! Imobilitatea înseamnă moarte. Dar eu umblu ca unul din acei oameni despre care vorbeşte Dante, ale căror picioare merg înainte, e adevărat, dar al căror cap e întors înapoi spre călcâie… Societatea asta, care ducea un trai elegant, un trai curtenesc, un trai care merita să fie trăit, iartă-mă pentru acest barbarism, dar nefiind de la Academie, îmi pot permite să-l risc, societatea asta oare a murit sau a fost omorâtă de noi?”.


Trimiteți un comentariu

0 Comentarii