În 1849, apărea o carte stranie, „Les mille et un
fantômes”, constituită din şapte cicluri, semnată de Alexandre Dumas, care
avea, pe atunci, 47 de ani. După ce, în tinereţe, şi-a încercat norocul ca
dramaturg, Dumas père publică în 1844 „Les trois Mousquetaires” („Cei trei
muschetari”), iar în 1845, printre altele, „Le comte de Monte Cristo” („Contele de Monte Cristo”), romane care i-au adus notorietatea mult visată, deşi, cum
se cunoaşte deja prea bine, ele au fost scrise cu ajutorul unor
„scriitori-fantomă” („negri”). Prin urmare, în 1849, Alexandre Dumas era un
autor consacrat, dar plin de datorii. „Les mille et un fantômes” este o carte
oarecum atipică în bibliografia lui Dumas. Este vorba despre o amplă colecţie
de povestiri fantastice, scrise probabil la tinereţe (mai exact spus, culese,
după cum îi stătea bine unui scriitor romantic, din folclor şi apoi adaptate),
gen la care scriitorul nu se va mai întoarce. S-ar putea spune că, în felul
său, Dumas a fost, prin aceste povestiri fantastice, un premergător, asta dacă
ţinem cont de faptul că de-abia în 1883, şi apoi în 1888, genul fantastic va
cunoaşte apogeul în literatura franceză de secol XIX, prin cele două volume de
povestiri, „Contes cruels” şi „Nouveaux contes cruels”, ale lui Auguste
Villiers de l’Isle-Adam.
În română, povestiri din „Les mille et un fantômes” au
fost publicate într-un volum („1001 fantome”) apărut în 1981, la Editura Dacia,
în traducerea lui St. Rădulescu, şi, mai aproape de noi, în 2016 şi în 2017, în
cele trei volume apărute la Editura Paralela 45, în traducerea lui Octavian
Soviany („Cele o mie una fantome” „Căsătoriile lui moş Olifus” şi „Femeia cu
colier de velur”).
Povestirile din ciclul „O mie una fantome” stau, după
cum ne anunţă chiar Dumas în prefaţa cărţii – o scrisoare adresată unui prieten
–, sub semnul unei lumi dispărute, cea a monarhiei (Dumas era un monarhist
convins). Este vorba, prin urmare, de o carte nu tocmai veselă, ci nostalgică,
ba chiar sumbră pe alocuri: „Ah, prietene, timpurile sunt triste, iar
povestirile mele, te previn, nu vor fi câtuşi de puţin vesele. Îngăduie-mi doar
ca, obosit de toate cele ce se petrec zi de zi în lumea reală, să merg să-mi
caut subiectele într-o lume a fanteziei”. Nostalgic, Dumas regretă vremurile în
care saloanele nobililor ofereau ocazia unor conversaţii rafinate – locuri în
care conversaţia era o adevărată artă, iar eticheta (maniere, îmbrăcăminte
etc.) era una impecabilă. Nu miră, aşadar, faptul că Dumas plasează la
începutul ciclului său de povestiri fantastice următoarele rânduri:
„…dragă prieten, putem spune la rândul nostru: Am
cunoscut nişte bătrâni care erau ceea ce noi, vai, nu mai suntem, adică nişte
buni oameni de societate. Noi i-am văzut, dar fiii noştri n-or să-i mai vadă.
Iată de ce, cu toate că nu preţuim mare lucru, preţuim totuşi mai mult decât
fiii noştri. E adevărat că în fiecare zi mai facem un pas spre libertate, egalitate
şi fraternitate, trei vorbe mari, pe care Revoluţia din ’93, ştii, aceea de mai
demult, le-a azvârlit în mijlocul societăţii moderne aşa cum ar fi făcut cu un
tigru, un leu şi un urs îmbrăcaţi în blană de oaie; vorbe, din nefericire
goale, pe care le citeai prin fumul împuşcăturilor din iulie pe monumentele
publice lovite de gloanţe. Eu, ca toţi ceilalţi, umblu, mă mişc. Ferească
Dumnezeu să propovăduiesc imobilitatea! Imobilitatea înseamnă moarte. Dar eu
umblu ca unul din acei oameni despre care vorbeşte Dante, ale căror picioare
merg înainte, e adevărat, dar al căror cap e întors înapoi spre călcâie…
Societatea asta, care ducea un trai elegant, un trai curtenesc, un trai care
merita să fie trăit, iartă-mă pentru acest barbarism, dar nefiind de la Academie,
îmi pot permite să-l risc, societatea asta oare a murit sau a fost omorâtă de
noi?”.
Continuarea aici, în Literomania nr. 44
0 Comentarii