„El se odihneşte. A călătorit.”
James Joyce, „Ulise”
Dacă ar fi să rezum Odiseea lui Joyce, aş spune aşa: ironie, cutezanţă,
epifanie a cotidianului, a banalului, un Ulise deloc mânios, un Telemah
dezamăgit, o Andromacă infidelă, o Atenă lăptăreasă, o Nausicaa şchioapă, o zi
cât zece ani de pribegie, o Itaca plină de vicii şi vicioşi, ţară ce şi-a
proscris fiul iubitor.
Nu greşim dacă în Leopold Bloom îl recunoaştem pe Joyce, veşnicul pribeag,
veşnicul contestatar. Joyce a iubit renegând, a scris ca şi cum ar fi arhivat
nişte convorbiri banale sau gânduri la fel de banale ale unor oameni banali –
paradoxuri reflectând, în cele din urmă, o conştiinţă schizofrenică. „Ulise”,
roman publicat la Shakespeare & Co în 1922, este un amalgam generos de
senzaţii, de frânturi de gânduri şi de obsesii care frizează patologicul.
Dezamăgirea îl însoţeşte pe călător încă de la începutul drumului – Itaca lui
Bloom nu este Itaca lui Ulise, Penelopa sa nu cunoaşte răbdarea izvorâtă din
iubire. Penelopa creată de Joyce iubeşte, însă într-un mod contradictoriu,
trădându-şi soţul, o alegorie amintind poate de Irlanda, iubita prigonitoare.
De asemenea, Joyce propune un altfel de Ulise, lipsit de viclenie, nu însă de
înţelepciune, urând ipocrizia în aceeaşi măsură în care urăşte prostia. Un om
simplu, umil, prevăzător, care nu încearcă să se opună Sorţii, precum anticul
Ulise. Recunoaştem în romanul lui Joyce delăsătorul spirit irlandez, în
opoziţie cu cel englez, dur, supunător, răzbunător, atât de bine reprezentat de
Shakespeare.
Leopold Bloom iubeşte, compătimeşte, dar nu cunoaşte decât răutatea celor
din jurul său. Bloom este un Dedal pe veci prizonier în propriul labirint,
neputând să-şi elibereze nici măcar fiul. Rămâne resemnarea, ultimul refugiu al
celui prigonit. Labirintul devine parte din rutina existenţială. Caracterul
privativ al acestuia este ignorat, cel puţin în aparenţă. Dumnezeu – Creatorul,
ce îşi este în acelaşi timp Tată şi Fiu – rămâne izolat, undeva, într-un loc
îndepărtat şi inaccesibil, nu-l ajută pe Dedal în zborul său frânt. Acest
Dumnezeu există cel mult, poate, doar ca umbră a unei prezenţe. „Dacă te
iubesc, de ce nu mă ajuţi, de ce mă prigoneşti, aceasta să fie oare dreptatea
Ta?” – par a se întreba Stephen şi Bloom, artistul şi omul. „Te urăsc, ştiu că
eşti acolo, rămâne doar să accept ceea ce îmi este scris!” Resemnare, iată,
fără urmă de laşitate. Leopold Bloom, dar şi Stephen Dedalus sunt nişte eroi
moderni curajoşi, în ciuda unei laşităţi aparente. Inteligenţa şi acuitatea
simţurilor îi fac să perceapă într-un mod viu nedreptatea ce îşi dezvăluie
neîncetat cele o mie de chipuri ale sale. La sfârşitul zilei de pribegie,
resemnat, Leopold Bloom îşi culcă trupul obosit în patul conjugal, murdărit de
infidelitatea soţiei, neprotestând, neîntrebând, doar iubind în continuare.
Citiți continuarea textului aici, în Literomania nr. 40
0 Comentarii