Îngerul jongler şi arta seducţiei

„Să fim anonimi ca dovlecii

Şi dulci şi suav răpitori

De suflete-nchise-n fecioare.”

Emil Brumaru, „Cântec naiv”

Am să încep cu o întrebare: ce este seducţia? Un posibil răspuns ar suna, după mine, cam aşa: seducţia e totul, seducţia e trup, chiar şi în poezie! Mai ales în poezie, unde trupul vorbeşte! Emil Brumaru o confirmă cu fiecare literă folosită în scrierile sale: „Versuri” (1970), „Detectivul Arthur” (1970), „Julien Ospitalierul” (1974), „Cântece naive” (1976), „Adio, Robinson Crusoe” (1978), „Ruina unui samovar” (1983), „Dintr-o scorbură de morcov” (1998), „Poeme alese” (2003), „Submarinul erotic” (2005), „Infernala comedie” (2005). Seducţia înseamnă joacă, iar la Emil Brumaru, ea mai înseamnă naivitate, inocenţă, o joacă serioasă în care sunt implicate chiar şi cele necuvântătoare – obiecte, haine, fructe: „Dacă iei o portocală/ Şi-o dezbraci în pielea goală/ Ca să-i vezi miezul adânc/ Peste care îngeri plâng/ Cu căpşune-n loc de ochi/ Şi aripi din foi de plop/ Se întâmplă să uiţi tot…” („Amnezie”). Ludicul, seducţia, implică ritm, rimă, muzicalitate, aşa după cum bine a intuit Emil Brumaru, medicul poet de la Dolhasca, sat în care acesta a practicat medicina timp de aproape doisprezece ani (1963-1975), perioadă după care s-a lăsat definitv sedus de poezie. „E în mine o poftă nebună de dragoste şi ură!”, mărturiseşte acest poet care practică o poezie a seducţiei, o poezie ritmată şi rimată – o ciudățenie, s-o recunoaștem, într-o perioadă a versului alb, a poeziei experimentale.

Femeia, în poeziile lui Brumaru, este cea care seduce – seducătoarea, zburătoarea. Mai bine spus, trupul femeii, transformat în obiect al dorinței, dar și într-un ideal feminin, niciodată de atins, care depășește carnalul. Cuvintele, în acest context, nu reprezintă decât recunoaşterea înfrângerii, rugămintea celui sedus: „De ce nu vrei să-nnebuneşti la ora cinci/ După-amiază, când e atât de bine,/ Şi-n sufrageriile adânci/ Să faci pe preşuri tumbe dulci cu mine?” („Şapte cântece naive pentru parfumat gura”). Dar şi cel sedus trebuie să seducă, la rândul său, pentru a obţine ceea ce-şi doreşte cel mai mult – trupul iubitei: „Rostogolesc din biblii groase mărul/ Spre tine ca veşmintele să-ţi pice” („Şapte cântece naive pentru parfumat gura”). Personajele care populează acest univers sunt personae sub a căror mască poetul intră în jocul seducţiei.

Primul dintre aceste personae, detectivul Arthur, ilustrează cel mai bine tipul seducătorului sedus, un personaj melancolic, elegiac, veşnic îndrăgostit, opusul detectivului standard, cinic, dur, rece. Detectivul Arthur este, mai degrabă, un fel de înger păzitor, un voyeur amabil şi veşnic îndrăgostit: „«Doamnă, şopti detectivul Arthur, permiteţi-mi să mă retrag,/ n-o să vă uit niciodată…»” („Fluturii din pandişpan”). Julien Ospitalierul este, în schimb, personajul claustrat, cel care duce o viaţă retrasă la ţară, tipul misticului (spre deosebire de Arthur, prietenul său, care reprezintă profanul). Dar singurătatea nu-l fereşte de ispite, de imaginile ei (de fapt, în singurătate se nasc fantasmele intense): „Oh, pe plafoane sunt serafi cu vergi/ Ce bat la tălpi bezmetice fecioare/ Şi uneori pe sâni căci au greşit/ Cu ei, dezvirginându-i, iar pe urmă,/ Duioşi, le umplu rănile cu chit/ Şi-nlăcrimaţi le iau din nou la pieptul/ Lor plin de pene şi-n aripi le strâng,/ În timp ce ele cu delicateţe/ Le trag pe frunte nimburile-adânc!” („Primele tangouri ale lui Julien  Ospitalierul”).

Continuarea textului aici, în Literomania nr. 50