„Să fim anonimi ca dovlecii
Şi dulci şi suav răpitori
De suflete-nchise-n fecioare.”
Emil
Brumaru, „Cântec naiv”
Am să încep cu o întrebare: ce este seducţia? Un posibil răspuns ar suna, după
mine, cam aşa: seducţia e totul, seducţia e trup, chiar şi în poezie! Mai ales în
poezie, unde trupul vorbeşte! Emil Brumaru o confirmă cu fiecare literă
folosită în scrierile sale: „Versuri” (1970), „Detectivul Arthur” (1970),
„Julien Ospitalierul” (1974), „Cântece naive” (1976), „Adio, Robinson Crusoe”
(1978), „Ruina unui samovar” (1983), „Dintr-o scorbură de morcov” (1998), „Poeme
alese” (2003), „Submarinul erotic” (2005), „Infernala comedie” (2005). Seducţia înseamnă joacă, iar la Emil Brumaru, ea
mai înseamnă naivitate, inocenţă, o joacă serioasă în care sunt implicate chiar
şi cele necuvântătoare – obiecte, haine, fructe: „Dacă iei o portocală/ Şi-o
dezbraci în pielea goală/ Ca să-i vezi miezul adânc/ Peste care îngeri plâng/
Cu căpşune-n loc de ochi/ Şi aripi din foi de plop/ Se întâmplă să uiţi tot…”
(„Amnezie”). Ludicul, seducţia, implică ritm, rimă, muzicalitate, aşa după cum
bine a intuit Emil Brumaru, medicul poet de la Dolhasca, sat în care acesta a practicat
medicina timp de aproape doisprezece ani (1963-1975), perioadă după care s-a
lăsat definitv sedus de poezie. „E în mine o poftă nebună de dragoste şi ură!”,
mărturiseşte acest poet care practică o poezie a seducţiei, o poezie ritmată şi
rimată – o ciudățenie, s-o recunoaștem, într-o perioadă a versului alb, a
poeziei experimentale.
Femeia, în poeziile lui Brumaru, este cea care seduce –
seducătoarea, zburătoarea. Mai bine spus, trupul femeii, transformat în obiect
al dorinței, dar și într-un ideal feminin, niciodată de atins, care depășește
carnalul. Cuvintele, în acest context, nu reprezintă decât recunoaşterea
înfrângerii, rugămintea celui sedus: „De ce nu vrei să-nnebuneşti la ora cinci/
După-amiază, când e atât de bine,/ Şi-n sufrageriile adânci/ Să faci pe preşuri
tumbe dulci cu mine?” („Şapte cântece naive pentru parfumat gura”). Dar şi cel
sedus trebuie să seducă, la rândul său, pentru a obţine ceea ce-şi doreşte cel
mai mult – trupul iubitei: „Rostogolesc din biblii groase mărul/ Spre tine ca
veşmintele să-ţi pice” („Şapte cântece naive pentru parfumat gura”).
Personajele care populează acest univers sunt personae sub a căror mască poetul intră în jocul
seducţiei.
Primul dintre aceste personae, detectivul Arthur, ilustrează cel mai bine
tipul seducătorului sedus, un personaj melancolic, elegiac, veşnic îndrăgostit,
opusul detectivului standard, cinic, dur, rece. Detectivul Arthur este, mai
degrabă, un fel de înger păzitor, un voyeur amabil şi veşnic îndrăgostit:
„«Doamnă, şopti detectivul Arthur, permiteţi-mi să mă retrag,/ n-o să vă uit
niciodată…»” („Fluturii din pandişpan”). Julien Ospitalierul este, în schimb,
personajul claustrat, cel care duce o viaţă retrasă la ţară, tipul misticului
(spre deosebire de Arthur, prietenul său, care reprezintă profanul). Dar
singurătatea nu-l fereşte de ispite, de imaginile ei (de fapt, în singurătate
se nasc fantasmele intense): „Oh, pe plafoane sunt serafi cu vergi/ Ce bat la tălpi
bezmetice fecioare/ Şi uneori pe sâni căci au greşit/ Cu ei, dezvirginându-i,
iar pe urmă,/ Duioşi, le umplu rănile cu chit/ Şi-nlăcrimaţi le iau din nou la
pieptul/ Lor plin de pene şi-n aripi le strâng,/ În timp ce ele cu delicateţe/
Le trag pe frunte nimburile-adânc!” („Primele tangouri ale lui Julien
Ospitalierul”).
Continuarea
textului aici, în Literomania nr. 50
0 Comentarii