CAZUL MIRCEA CĂRTĂRESCU (II)

Nu cred că scriitorul Mircea Cărtărescu are nevoie de apărători. Opurile sale de până acum și viitoare stau și vor sta mărturie în privința valorii (sau a non-valorii) lor literare în ochii acelora care sunt într-adevăr capabili de o asemenea analiză calitativă. Deocamdată, Mircea Cărtărescu este unul dintre scriitorii români cu cea mai mare vizibilitate în afara granițelor țărișoarei noastre, asta pe lângă faptul că în România celebritatea sa este una incontestabilă. Ajunge numai acest motiv pentru a stârni invidia multora, fie ei scriitori sau nu, care își exhibă de ceva vreme ablepsia intelectuală și morală printr-o campanie de calomniere a celui care a dat literaturii române piese de rezistență ca Levantul sau Nostalgia. Întâmplător, am citit pe internet câteva articolașe, și ele parte din această campanie, slab însăilate, pline de aiureli, de bâlbâieli de tot felul, de injurii gratuite. De exemplu, într-unul dintre ele era vizat limbajul din trilogia Orbitor, un limbaj infect, suburban, care, vasăzică, arată adevăratul potențial al scriitorului Mircea Cărtărescu. În respectivul articol erau reproduse, întru edificarea celor neștiutori, și câteva fragmente decupate aiurea din Orbitor. Cel care rezonează la astfel de însăilări tendențioase oricum nu-l merită pe scriitorul Mircea Cărtărescu și în veci nu va înțelege ce a făcut acesta pentru literatura română de după anii 90. Probabil a bucurat pe mulți că, iată, din nou a ratat Nobelul, deși nu este singurul scriitor de valoare în această situație. Este mult prea ușor trecut cu vederea faptul că numai simpla nominalizare a lui Mircea Cărtărescu printre pretendenții la acest prestigios trofeu este o onoare pentru România, pentru noi, cei trăitori aici. Dar invidia, egoismul, prostul gust, lipsa de scrupule, oportunismul, atât de evidente în multe dintre atacurile contra lui Cărtărescu, par a caracteriza din plin numeroase personaje ale României actuale. Am scris despre ”cazul Cărtărescu” (http://erasmen-erasmen.blogspot.ro/2011/10/cazul-mircea-cartarescu.html), despre acel portret desprins din Zen, jurnalul unui scriitor care se îndoiește de sine, care s-a irosit și se irosește împărțindu-se între diverse activități tracasante și, în consecință, fatale pe termen lung. Acolo, însuși Cărtărescu își căina alegerile. Dar, dincolo de aceste scăpări, scrierile lui Mircea Cărtărescu, nume devenit o marcă incontestabilă, și-au ocupat deja locul lor fruntaș într-un eventual canon literar românesc (și nu numai). Mai mult, sunt sigur că potențialul creator al acestui atât de controversat scriitor nu a secat, dimpotrivă.

P.S. Vezi și 
 http://www.gheoland.ro/apel-la-decenta-pentru-mircea-cartarescu/

http://raduvancu.unspe.com/2012/10/mircea-cartarescu-despre-solidaritate.html 
 http://mihaelaursa.wordpress.com/2012/10/12/sper-ca-am-cheltuit-enorm-cu-cartarescu/
 http://adinadinitoiu.blogspot.ro/2012/10/mircea-cartarescu.html?spref=fb