Cinic, ironic, dezabuzat, Michel Houellebecq face parte din
categoria scriitorilor de un nonconformism strident, de tip genialoid – iar
aici îl putem numi, de exemplu, şi pe Céline –, aflaţi într-un conflict
permanent cu lumea, dar mai ales cu ei înşişi. Nu întîmplător l-am pomenit pe
Louis- Ferdinand Céline, prozatorul-exemplar, zic eu, pentru Houellebecq.
Personajele celui din urmă ar fi putut, la o adică, să fie creaţiile lui
Céline, fraţii lui Bardamu, anarhistul cu replici tăioase, de genul: „dragostea
e infinitul aflat la îndemîna javrelor care se căţelesc, iar eu unul am
demnitatea mea!“ (traducere de Angela Cismaş).
Supunere, 1984,Minunata lume
nouă
Scandalizînd, romanele lui Houellebecq au atras atenţia unui
public cititor destul de numeros şi variat, iar criticii literari s-au întrecut
prin a-şi da cu părerea despre cele bune, dar mai ales despre cele mai puţin
bune din aceste romane. Michel Houellebecq a devenit un adevărat fenomen, un
scriitor adulat, dar, în aceeaşi măsură, şi contestat. Pînă în 2015, însă,
proza acestuia, dură, polemică, nu a cunoscut schimbări majore de stil. Noul
roman al scriitorului francez, Supunere, pare a fi însă diferit de
cele anterioare, deşi la fel de dur şi polemic în stil. Unii critici şi
cititori deopotrivă, derutaţi, l-au considerat mai degrabă un eşec, ba chiar au
văzut în acest roman o nouă ocazie pentru Houellebecq de a-şi etala
antisemitismul, xenofobia. În plus, Supunere ar fi trebuit să fie lansat pe
data de 7 ianuarie 2015, dată care a coincis cu tragicul eveniment al
asasinării caricaturiştilor de la Charlie Hebdo, ceea ce, împreună
cu subiectul romanului – atitudinea unui profesor universitar în faţa
islamizării masive a Franţei –, a dat o aură tragică, sumbră, cărţii lui
Houellebecq. Într-un text din Le Monde, Emmanuel Carrère compara Supunere cu 1984 al
lui George Orwell şi cu Minunata lume nouă al lui Huxley,
„două romane profetice care au zguduit secolul al XX-lea“. Mai mult, Carrère,
entuziasmat, mărturisea, spre stupoarea multora, că Houellebecq, prin distopia
sa, ar fi mai puternic ca Orwell şi Huxley. Exaltarea lui Emmanuel Carrère faţă
de romanul lui Houellebecq să fi fost una nejustificată pe de-a întregul sau
acest roman din 2015 este într-adevăr remarcabil?
Şi în Supunere, ţinta predilectă a criticilor
lui Houellebecq rămîne, în continuare, civilizaţia vestică, o civilizaţie
slăbită, pe moarte chiar, în care omul poate supravieţui doar prin forţa
asigurată de poziţia sa socioeconomică. Personajul-narator, François, un bărbat
trecut de prima tinereţe, are un post bun, comod, nu prea solicitant, profesor
de literatură la Sorbona, post care, de asemenea, îi permite să aibă o viaţă
amoroasă picantă. Sastiseala, un soi de spleen, nu îi dă însă pace lui
François. Prin urmare, îşi caută de tînăr refugiul în proza lui Huysmans, dar
şi în creştinism, tot în siajul lui Huysmans. Alegerea acestui autor nu este
întîmplătoare. În prozele lui Huysmans, în cele decadente, sexualitatea, mai
bine spus senzualitatea, mizează, deloc paradoxal, pe ideea de sacralitate a fiinţei
umane. Nu miră, aşadar, convertirea lui Joris-Karl Huysmans la catolicism. Ei
bine, şi în Supunere, Houellebecq aduce în prim-plan religiosul,
latura spirituală a fiinţei umane. Religia nu iese prea bine din această
poveste, dar, fapt esenţial, Houellebecq nu îşi mai permite să ignore
religiosul şi controversele legate de acesta, controverse care, deşi poartă
amprenta secolului al XXI-lea, nu sînt totuşi noi, lucru demonstrat şi de
povestea de fundal, cea a lui Huysmans.
Povestea
profesorului Rediger
Plasată în 2022, povestea lui Houellebecq, o distopie în
cele din urmă, surprinde înfrîngerea unei social-democraţii sleite, dar care,
pînă în acel moment, a stat la baza civilizaţiei europene. Înfrîngerea vine –
nici mai mult, nici mai puţin – dinspre religie, dinspre acea zonă, adică, pe
care francezii şi-au dorit-o neutralizată, anihilată chiar. Într-un context
politic francez destul de tulbure, cu o dreaptă şi cu o stîngă compromise, o
organizaţie musulmană, şi anume Frăţia Musulmană, printr-o mişcare abilă,
îndrăzneaţă, reuşeşte să obţină, prin alegeri libere, supremaţia politică.
Bineînţeles, cerinţele Frăţiei sînt, în primul rînd, religioase: convertirea la
islam şi adoptarea stilului de viaţă musulman. În fond, asta şi înseamnă
cuvîntul islam: supunere. Interesant, fascinant chiar este
discursul lui Rediger, profesor universitar ambiţios, devenit un musulman
frenetic numai şi numai din dorinţa de a parveni, prin care acesta încearcă
să-l convingă pe scepticul François că „universul poartă în mod evident marca
unui plan inteligent“, a unui plan, altfel spus, divin:
„– Da, frumuseţea universului e extraordinară, iar
dimensiunile lui, stupefiante. Sute de miliarde de galaxii, alcătuite, fiecare,
din sute de miliarde de stele, dintre care unele se află la o distanţă de
miliarde de ani lumină – adică la miliarde de miliarde de kilometri. Iar la
scara anilor lumină, începe să se constituie o ordine: roiurile galactice se
grupează sub forma unui graf labirintic. Expuneţi aceste fapte ştiinţifice unui
număr de o sută de persoane luate la nimereală pe stradă: cîte vor avea
îndrăzneala să susţină că totul a fost zămislitdin întîmplare? Cu atît
mai mult cu cît universul este relativ tînăr – cel mult cincisprezece miliarde
de ani! Gîndiţi-vă la celebrul argument al maimuţei dactilografe: cît timp i-ar
lua unui cimpanzeu care apasă la întîmplare tastele unei maşini de scris ca să
refacă opera lui Shakespeare? Cît timp i-ar trebui unui hazard orb să
reconstruiască Universul? Cu siguranţă, mai mult de cincisprezece miliarde de
ani! Şi nu e doar punctul de vedere al omului de pe stradă, ci şi acela al
marilor oameni de ştiinţă; poate că n-a existat în istoria omenirii un spirit
mai strălucit ca acela al lui Isaac Newton – gîndiţi-vă la efortul intelectual
uriaş, nemaivăzut, prin care s-au unificat într-o aceeaşi lege căderea
corpurilor terestre şi mişcarea planetelor! Ei bine, Newton credea în Dumnezeu,
credea cu tărie, pînă într-atît încît şi-a dedicat ultimii ani ai vieţii unor
studii de exegeză biblică – singurul text sacru care îi era cu adevărat
accesibil. Nici Einstein nu era mai ateu, chiar dacă natura exactă a credinţei
lui era mai greu de definit; atunci cînd însă îi obiectează lui Niels Bohr că
«Dumnezeu nu dă cu zarul», nu glumea deloc, i se părea de neconceput ca legile
universului să fie guvernate de hazard… Nu e de fapt uşor ridicol să vezi
făptura aia plăpîndă, de pe o planetă anonimă dintr-o galaxie oarecare,
ridicînd braţul şi iţindu-se pe picioruşe ca să proclame: «Dumnezeu nu
există»?“.
Inevitabilul
Discursul impresionează nu prin argument, ci prin vehemenţa
personajului, care, parcă, încearcă să se convingă pe el însuşi de adevărul
spuselor sale, aşa cum se întîmplă şi în scena antologică din Django
Unchained, filmul lui Tarnatino, unde Calvin Candie ţine o adevărată
pledoarie în favoarea rasismului. Ambele argumentări, cea din romanul lui
Houellebecq şi cea din filmul lui Tarantino, sînt impresionante şi nu le
lipseşte o anume coerenţă. În aceste două cazuri avem de-a face cu o credinţă
asumată la limita fanatismului (manifestările personajului din Django...
ţin chiar de categoria patologicului!). Personajul lui Houellebecq nu este
chiar un Calvin Candie, ci un oportunist, dar un oportunist care, în mod
paradoxal, crede (sau vrea să creadă) într-o idee pe care şi-a însuşit-o din
pur oportunism.
 |
| "Magul" Houellebecq |
În romanul său din 2015, Michel Houellebecq face ceea ce
ştie el mai bine: să critice o societate aflată în pragul colapsului. Şi o face
foarte bine şi de această dată. Însă, acum, este vorba despre ceva mai grav,
despre o ciocnire a civilizaţiilor în chiar termenii lui Huntington. Pe de o
parte avem un Occident vlăguit, care nu mai reuşeşte să reziste invaziei
orientale, pe de altă parte avem un Orient proaspăt, dornic să se extindă – o
„extindere a domeniului luptei“, ca să citez un titlu mai vechi al lui
Houellebecq. Problematica dinSupunere nu este lejeră, ea
presupunînd plonjări în tradiţii culturale, religioase şi politice total
diferite, însă Houellebecq se eschivează de la consideraţii prea profunde pe
această temă. Pur şi simplu, ceva inevitabil s-a întîmplat – confruntarea
dintre Orient şi Occident –, iar Orientul a ieşit, din această luptă,
învingător (cel puţin pe moment). Perspectiva este a occidentalului, a unui
occidental sastisit, epuizat, aşa cum este şi societatea din care face parte,
în care s-a format. Cît de mult, însă, sînt dispuşi occidentalii să accepte
anumite schimbări? Mai sînt în stare să opună o minimă rezistenţă şi ce ar
presupune această rezistenţă? Iată cîteva întrebări la care romanul lui Michel
Houellebecq oferă şi nu oferă răspunsuri, şi care pe un cititor atent nu-l lasă
indiferent.
Michel HOUELLEBECQ
Supunere
Traducere de Daniel Nicolescu
Editura Humanitas Fiction, Colecţia „Raftul Denisei“, Bucureşti, 2015, 296 p.
0 Comentarii