Reţetarul ficţional al
lui Umberto Eco funcţionează foarte bine şi în noul său roman, Numărul
zero. Intrigile lui Eco, în mai toate romanele sale, sînt construite în
jurul teoriei conspiraţiei, teorie în care forţele oculte – a căror miză este
controlul absolut al lumii – joacă un rol esenţial. Acest tip de intrigă,
prezentă şi la autori ca Thomas Pynchon, se regăseşte, iată, şi în Numărul
zero.
Cîţiva jurnalişti,
Colona, Maia Fresia, Romano Braggadocio, Cambria, Lucidi, Constanza, Palatino,
sînt convocaţi de un personaj dubios, Simei, redactor, printre altele, al unei
reviste pentru adulţi, pentru a concepe un ziar de scandal cu un nume sugestiv: Mîine.
Finanţatorul publicaţiei, un personaj misterios numit Comandorul, patron de
hoteluri şi televiziuni, om de afaceri îmbogăţit fraudulos, doreşte ca prin
ştirile de scandal din Mîine să-şi cîştige locul în „lumea
bună a finanţelor, a băncilor, precum şi a marilor ziare“. Mai exact, forţează
aşa-zisa lume bună să-l accepte printr-o demonstraţie de forţă, printr-un soi
de şantaj. Interesant este cum concepe acest şantaj. Ziarul Mîine nu
este o publicaţie adevărată, ci o ticluire, o ficţiune. Acest ziar de scandal
va rămîne, adică, în stadiul de număr zero, cu cîteva apariţii destinate doar
anumitor persoane, iar numerele sale nu vor conţine ştiri actuale, ci din
trecut, numerele fiind datate, bineînţeles, ca şi cum ar fi apărut cu luni în
urmă. Ştiri trecute, aşadar, concepute ca şi cum ele ar fi actuale, ceea ce ar
permite şi „previziuni“ legate de aceste ştiri, „previziuni“ confirmate în
prezent. Simei are, însă, planul lui. Asemenea Comandorului, îşi doreşte, ca
prin şantaj, să obţină, la rîndu-i, un bilet de intrare în „lumea bună“. Îl
convoacă separat pe Colona, un jurnalist şi un scriitor ratat, pentru a-i
propune să scrie o carte despre proiectul Mîine, carte numită Mîine:
ieri, în care va dezvălui date legate de această escrocherie, carte
purtînd, cum altfel?, semnătura lui Simei, Colona nefiind, în această situaţie,
decît un simplu negru, un ghost writer: „ –...Deci mă
pregătesc: dacă totul se duce de rîpă, public cartea. Va fi o bombă şi-mi va
aduce nişte bani sub formă de drepturi de autor. Sau poate că nu, zic şi eu
aşa, poate că cineva nu doreşte s-o public şi-mi dă o groază de bani.
Neimpozabili“.
Aşa cum se întîmplă şi
în Pendulul lui Foucault, romanul din 1988 al lui Eco, personajele
dinNumărul zero creează o ficţiune, o realitate paralelă ce îşi va
impune, în cele din urmă, voinţa în lumea reală. Mai mult, backgroundul personajelor
are, de asemenea, un cuvînt greu de spus în evoluţia poveştii. Aici mă refer în
special la unul dintre personaje, Braggadocio, ale cărui cercetări personale au
în centru întîmplări din vremea bunicului său, „mare şef“ în regimul Mussolini.
Suspicios, paranoic, Braggadocio crede că „ziarele mint, istoricii mint,
televiziunea de azi minte“, şi cum să nu creadă asta cînd el însuşi este
implicat într-un proiect jurnalistic care, în sine, este o mare minciună, un
fals? Pentru un cititor familiarizat cu romanele lui Eco, este evident că
Braggadocio aminteşte de un alt personaj pitoresc al lui Eco, şi anume de Belbo
din Pendulul lui Foucault. Ca şi Belbo, Braggadocio este prizonierul
vremurilor mussoliniene, al intrigilor ţesute în acei ani tulburi. Există,
aşadar, un fir roşu care trece prin toate romanele semnate de Eco, fir roşu
care le uneşte, le dă unitate, creează punţi de legătură între ele, punţi
intertextuale care fac deliciul cunoscătorilor. În siajul unor Borges, Pynchon
sau Sábato, autori forjaţi, ar spune unii, în pură tradiţie postmodernistă
(dacă tradiţie e cuvîntul potrivit aici), Umberto Eco se joacă cu realităţile
multiple, le suceşte pe toate părţile, le studiază mecanismele de funcţionare,
mecanisme care, în cele din urmă, pentru personaje, devin incontrolabile. „Nu
sistemul este creat de om, ci sistemul îl creează pe om“, ar fi spus Ioan Petru
Culianu. Omul devine, altfel spus, un simplu angrenaj în „marea conspiraţie
universală“, care îl domină, îl striveşte, conspiraţie care ar coincide, de ce
nu?, prin capacitatea fiinţei umane de a o gîndi, de a-i prevedea evoluţia –
cel puţin pînă la un punct –, cu acel sistem al lui Culianu, care conţine în
sine toate posibilităţile de manifestare ale unui fenomen. Nu a fost, oare, din
această perspectivă, însuşi Culianu o victimă a unui complot ale cărui intrigi
ţin, chiar şi în prezent, de domeniul fantasticului?
Revenind la ziarul Mîine,
ar fi interesant de văzut cum este el gîndit. Umberto Eco oferă, cu acest
prilej, o adevărată lecţie despre cumnu ar trebui să fie o
publicaţie. Acţiunea romanului este plasată la începutul anilor ’90 ai
secolului trecut, ani în care, ca şi acum de altfel, presa de scandal era înfloritoare.
Într-o primă şedinţă, redactorilor li se spune că este vorba despre un proiect
ale cărui şanse de concretizare depind de ei. Astfel, pentru început, vor lucra
la mai multe numere zero timp de un an în care vor demonstra că proiectul este
posibil. Vor scrie ştiri, cum spuneam, despre evenimente trecute ca şi cum
acestea tocmai s-ar fi petrecut. Motivul este simplu, după cum argumentează şi
Simei. Dacă a explodat o bombă, evenimentul nu trebuie lăsat pe ziua de mîine,
cînd deja ştirea va fi pe buzele tuturor. Pînă la miezul nopţii, înainte de a
intra la tipar, trebuie dibuiţi probabilii responsabili, schiţat un scenariu,
date în vileag „lucruri pe care poliţia nu le ştie“. Sigur, lucrul este
posibil, însă cînd vorbeşti despre evenimente din urmă cu cîteva luni, deja ai
toate informaţiile la dispoziţie: „ – Evident – precizează Simei –, şi cînd
ziarul se va face de-adevăratelea, aşa are să fie. Însă acum, timp de un an,
trebuie doar să demonstrăm că se poate face. Şi se poate pentru că un număr
zero poate să aibă ce dată vrea şi poate să fie foarte bine un exemplu de cum
ar fi arătat ziarul cu luni în urmă, să spunem atunci cînd s-a pus bomba. În
cazul ăsta, noi deja ştim ce anume s-a petrecut ulterior, dar o să vorbim ca şi
cum cititorul încă nu ar şti. Deci toate indiscreţiile noastre vor căpăta o
savoare de inedit, de surprinzător, aş îndrăzni să spun chiar de oracular.
Adică va trebui să-i spunem comanditarului: iată cum ar fi arătat Mîinedacă
ar fi ieşit ieri...“.
Simei şi Colona le
dezvăluie ucenicilor săi şi alte trucuri ale unei publicaţii de scandal,
„principii esenţiale pentru munca tuturor“. De exemplu, „separarea faptelor de
opinii“. Iată, în cuvintele lui Colona, cum se face această diferenţiere astfel
încît opinia jurnalistului, mai exact, a ziarului pe care îl reprezintă să iasă
în evidenţă – un procedeu care ţine, în mod evident, de tehnica manipulării
opiniei publice: „ –...Uitaţi-vă la marile ziare anglo-saxone. Dacă relatează,
ştiu şi eu, despre un incendiu sau despre un accident de automobil, evident că
nu pot să spună ce gîndesc ei despre asta. Şi atunci introduc în articol, între
ghilimele, declaraţiile unui martor, un om de pe stradă, un reprezentant al
opiniei publice. Punînd ghilimelele, acele afirmaţii devin fapte, adică-i un
fapt că acel cutare a exprimat cutare opinie. Însă s-ar putea presupune că
ziaristul le-a dat cuvîntul doar celor care gîndesc ca el. De aceea vor fi două
declaraţii, bătîndu-se cap în cap, pentru a arăta că e fatal să existe despre
un lucru opinii diferite – iar ziarul dă seama despre lucrul ăsta
incontestabil. Abilitatea constă în a pune între ghilimele mai întîi o opinie
banală, apoi o altă opinie, mai elaborată, care seamănă, în bună măsură, cu
opinia ziaristului. În felul acesta, cititorul are impresia că este informat cu
privire la două fapte, dar este făcut să accepte o singură opinie ca fiind cea
mai convingătoare... Problema-i ce anume şi cum să pui între ghilimele...“.
Romanul lui Eco poate fi citit, ţinînd seama de cele de mai sus, şi ca un vast
compendiu de tehnici de manipulare a opiniei publice.
Însă Numărul
zero nu se reduce doar la atît. În buna tradiţie a prozei lui Eco, şi
aici intriga este complicată printr-o poveste din Al Doilea Război Mondial,
poveste care ţine de domeniul incredibilului. Braggadocio este obsedat de ideea
că Mussolini ar fi scăpat întreg şi nevătămat din Al Doilea Război Mondial, că,
de fapt, ar fi fost ucisă sosia lui Mussolini, nu Mussolini însuşi, acesta din
urmă retrăgîndu-se, în aşteptarea unor vremuri mai favorabile, în Argentina.
Toate evenimentele de după 1945, crede Braggadocio, au în centru
tocmai această întîmplare: „ -... umbra lui Mussolini, dat drept mort, planează
peste toate evenimentele care au loc în Italia din 1945 pînă astăzi, aş zice,
iar moartea reală dezlănţuie perioada cea mai teribilă din istoria acestei
ţări, implicînd organizaţiile stay-behind, CIA, NATO, Gladio, P2,
Mafia, serviciile, înaltele comandamente militare, miniştri ca Andreotti şi
preşedinţi precum Cossiga, şi fireşte că şi o bună parte a organizaţiilor
teroriste de extremă stîngă, infiltrate cum trebuie şi manevrate...“. Eco nu
aduce nimic nou în privinţa acestor supoziţii, lucru evident în finalul
romanului, cînd toate aceste informaţii sînt dezvăluite într-un documentar
marca BBC urmărit de către Colona pe un post public de televiziune. Abil,
Umberto Eco se joacă, însă, cu informaţiile oferite cu generozitate de o
sub-literatură de gen, cea a teoriei conspiraţiei, iar în minte îmi vine, în
acest caz, o carte anume, care, în loc de Mussolini, îl are ca personaj central
pe Hitler, carte cu un titlu ce trimite la povestea lui Braggadocio: Hitler
în Argentina. Viaţa Führerului în Argentina după Al Doilea Război Mondial de
Simon Dunstan şi Gerrard Williams. Dar, probabil, nu povestea în sine este
importantă la Eco, ci evenimentele declanşate de ea. În plus, probabil că şi
aici avem de-a face cu o lecţie dată de Umberto Eco, lecţie citită printre
rîndurile romanului: un adevăr dezvăluit este şi mai bine ascuns. Mai mult,
dacă o informaţie nu este adevărată, ea poate deveni adevărată prin credinţa
celor atraşi de mirajul din spatele ei.
Numărul zero este un roman
captivant, construit pe tipul de intrigă care l-a făcut celebru pe Umberto Eco,
intrigă bazată pe dezvăluirea unei informaţii, mai mult sau mai puţin
adevărate, pe care alţii se străduiesc, din anumite motive, s-o oculteze, s-o
facă inaccesibilă oamenilor de rînd. Informaţia înseamnă putere, iar puterea nu
este pentru oricine. Ei bine, şi personajele din Numărul zeroaflă
acest adevăr pe propria lor piele.
Umberto ECO
Numărul zero
Traducere din limba italiană de Ştefania Mincu
Editura Polirom, Iaşi, 2015, 232 p.
0 Comentarii