Dragă Culianu,
Venirea
dumitale în Italia cu ocazia apariției noii cărți mă bucură, dragă
Culianu, din motive care în parte sunt limpezi, iar în parte pot părea
tenebroase. Spun asta râzând, dar nu numai în glumă: dumneata ai scris o
operă hotărâtoare pe acest subiect, atât de curios și de alunecos,
Gnoza, care, la capătul cercetărilor pe care le faci, se descoperă că
s-ar putea nici să nu existe: I miti dei dualismi occidentali. Dai
sistemi gnostici al mondo moderno** (Jaca Book).
Impresia mea
este că, în vremea studenției, ți-a fost sugerată o temă care, încetul
cu încetul, sub privirea dumitale riguroasă, s-a tot îmbogățit și a
sfârșit prin a dispărea aproape total, lăsând în urmă, pe de o parte, o
succesiune istorică de fapte, fără legătură între ele, iar pe de alta,
un veritabil turn al lui Babel de subdistincții întortocheate și
nesemnificative.
Ce este oare
Gnoza? Suntem dispuși să răspundem că e o mișcare ce a luat naștere în
prima perioadă a creștinătății și a continuat, în anume moduri, până în
zilele noastre, fiind adesea supusă la persecuții întrucât este libera
căutare a adevărului și extazului? Atunci vom descoperi pe cineva care
se proclamă, în sensul acesta, pe deplin gnostic: un olandez, apropiat
al lui Carl Gustav Jung, Gilles Quispel.
El este
autorul unui eseu intitulat Om gnostic și evreu, în care trasează
istoria unei anumite obsesii gnostice moderne. Buber l-a atacat pe Jung,
numindu-l gnostic, a afirmat că inamicul credinței, atât a celei
creștine, cât și a celei evreiești este în ziua de azi gnosticul, nu
ateul. Hans Jonas a susținut și el o opinie identică. Însă pentru
Quispel gnoza antică a luat naștere tocmai din ebraism, lucru confirmat
de documentele descoperite la Nag Hammadi, în Egipt. I s-a alaturat și
Gershom Scholem, care a văzut în grupările fariseilor pe precursorii
acelei forme specific ebraice de gnoză, Cabala. Pentru Quispel au
existat un catolicism fundamentat pe normele juridice romane, o
ortodoxie bazată pe metafizica greacă și, în fine, un creștinism
aramaic, al cărui principal centru era orașul Edessa, și care mai
dăinuie și astăzi în bisericile nestoriene și ortodoxe din Malabar. Din
acest al treilea trunchi al creștinismului ia naștere Gnoza, având
afinități cu știința grecească eleusină și cu cea mitraică, însă prin nenumărați intermediari până la noi, fiind reprezentată prin
excelență de teoriile lui Jung.
Până
aici ne mișcăm doar între savanți, care susțin în mod pasional opinii
divergente, dar sunt obișnuiți să-și documenteze spusele. Există,
dimpotrivă, și o altă mișcare, necunoscută celor mai mulți, dotată cu o
forță substanțială în lumea catolică: ea prezintă gnoza drept inamicul
suprem, încă de la începuturile creștinătății, un inamic care ar trebui eliminat în mod radical. În numărul pe luna în curs, aprilie
1989, al revistei vaticane, rămasă montaniană, Trenta giorni nella
Chiesa e nel mondo, figurează o dezlănțuire aprigă a acestei tendințe,
unde ne este prezentat drept fenomen gnostic amalgamul de vechi
superstiții oculte care face astazi furori în Statele Unite, doctrina
New Age, și unde se publică o nota semnata de Carl Raschke, profesor la
Denver, care reia acuzațiile aduse Gnozei: “În vreme ce Biblia ne spune
că ispita era ca omul să creadă promisiunea mincinoasă: vei fi asemeni
lui Dumnezeu, gnosticii susțineau că exact aceasta era natura și
destinul lor”. Alături de ecleziasticii care detestă Gnoza, se află și
unii de tip opus, adepții lui Voegelin, care impută Gnozei apariția lui
Hegel și a marxismului.
Ajunge cu delirurile care iau naștere din definiții proaste și din cunoștințe incomplete. Cred că in rândul antignosticilor
catolici domină ideea că Gnozei i-ar fi caracteristică pretenția de a
raționa în absența oricărei referiri la credință si există voința de a lega într-o
asemenea pretenție, care sperie, întreaga masă informă a ideilor și
practicilor oculte. Se speră în consolidarea unei asemenea legături,
astfel încât să se poată dispune, în fine, de un monstru abominabil,
care să fie blamat și persecutat.
Încântătoarea
dumitale carte va pune ea oare capăt acestor supărătoare confuzii,
acestor meschine jocuri necugetate și periculoase?
Dragă Zolla,
Nu
pentru a ocoli un raspuns, mai bine zis unul dintre răspunsurile la
cele două întrebari pe care mi le puneți, dar e totdeauna nevoie de un
preambul istoric, și îl voi face. În 1973, am citit o carte stranie şi
fascinantă, în care, deşi există o cronologie şi o succesiune temporală
scrupulos respectată, orice punct temporal putea servi de început,
fiindcă ceea ce alcătuia miza era ca o întâlnire între două sisteme, ba
chiar între două dimensiuni diferite. Mai e oare cazul să amintesc că
pentru Einstein timpul, deşi nu e o dimensiune spaţială, este un fel de
nouă latură a unui corp hiperdimensional care, în imersia sa într-un
spaţiu cu trei dimensiuni, creează iluzia succesiunii?
Ei bine,
cartea despre care vorbeam lasă să se întrevadă abisul infernal al
prejudecăţilor unei civilizaţii la întâlnirea cu o alta şi îmi explica
totodată că acele prejudecăţi alcătuiau un sistem şi că nu era nicio
scăpare, căci, în definitiv, orice nouă poziţie nu putea fi decât o
variantă a uneia precedente. Civilizaţia care producea prejudecăţile era
a noastră, cea occidentală; civilizaţiile care suportau prejudecăţile
erau cele ale indienilor americani. Povestea o cunoaşteţi,
dumneavoastră, Elemire Zolla, mai bine decât oricine, deoarece chiar
dumneavoastră aţi scris-o: se numeste Literaţii şi şamanul. (Acum îmi
veţi spune, cine ştie, că se pot descoperi şi rădăcini mai profunde şi
că o parte dintre premisele metodologice ale cărţii se află într-un
autor despre care, într-un articol aparut în Il Corriere della Sera,
spuneaţi că s-a născut dintr-o “sferă ce radiază” – Levi-Strauss. Ştiu
acest lucru, însă asta nu împiedică în niciun fel ca succesiunea
“descoperirilor” mele să fie cea evocată: ceea ce am înţeles în 1973 nu
devenise transparent pentru mine în 1967, când am luat pentru prima oară
contact cu opera lui Levi-Strauss. Toţi îl citeau pe Levi-Strauss în
momentul acela, eu l-am preferat pe Eliade.)
Oricum, să
ne întoarcem la Gnoză. Pentru a continua analogia cu situaţia
indienilor, e suficient sa ne gândim că vine un moment când toate
cărţile se amestecă şi nu se mai înţelege nimic: indienii din Nord fură
sau cumpară cai şi se mută la câmpie, limbile se amestecă şi, pentru a
se înţelege între ei, folosesc cu toţiii engleza. Ce mai încoace şi încolo,
pare un western prost. Aceeaşi situaţie şi în Sud: profeţi ai
nenorocirilor târăsc mii de indieni în căutarea Tărâmului unde Răul nu
există, iar la sfârşitul peregrinărilor nu mai rămân în viaţă prea
mulţi, dar ceea ce nu se ştie e dacă profeţiile sunt autohtone ori sunt
rod al mesianismului de tip creştin. Aşa şi cu Gnoza: termenul este
utilizat în mii de feluri diverse, iar dacă cineva întrevede acolo o
tradiţie perenă care, inevitabil, se întrupează cel mai bine pe terenul
de studiu pe care învăţatul şi l-a adjudecat, mai sunt şi unii care,
imediat ce zăresc acel nomen odiosum, simt pe loc miros de sulf şi de
cătuşe.
La început
credeam că voi putea strânge suficient material pentru a ilustra cele o
mie și unu de chipuri ale hidrei gnostice; am înțeles însă repede că era
o întreprindere fără speranță și m-am limitat la un singur fascicul:
acela denumit “gnostic” în Antichitatea târzie, care discuta
posibilitatea existenței a doi Creatori. “Descoperirea” a venit să mă împovăreze: această ipoteză, a celor doi Creatori, unul al celor bune și
altul al celor rele, nu are o “istorie”. Ea se înfătișează minții umane și apoi, tot în mintea umană, crește și se multiplică în vecii vecilor.
Intervin cu siguranță și motive de natură socială ori economică în
alegerea pe care o face un individ sau un grup între variantele unei
ipoteze de bază, dar, în general, se poate spune că un sistem de idei –
cel al gnosticismului antic, cel al fizicii contemporane sau cel al șamanismului eschimoșilor (mai bine zis, al populației inuit) – este
grefat într-o manieră fundamentală în mințile omenești și deci se
derulează în umbră, asemeni programului unui computer care apoi execută
altceva pe ecran. Prin urmare, mi se pare nu numai zadarnic, ci in
primul rând depășit să credem că fenomenele s-ar putea explica prin
“origini” și “filiații” istorice. Acum o vreme Karl Popper vorbea deja
despre “sărăcia istoricismului”, sărăcie care, însă, caracterizează, în
parte, și propria lui epistemologie.
Desigur,
ideile circulă, câteodată sunt chiar furate, însă ele se transmit, în
orice caz, ad modum recipientis și de multe ori ele apar la subiecți
foarte depărtați în spațiu și în timp, sub impulsuri mai mult sau mai
puțin similare. Apoi, în orice epocă, noi cunoaștem doar un set foarte
circumscris al propriilor noastre tradiții. De pildă: lui Rabelais i se
pare absurd ca cineva să fie născut pe ureche, iar cititorilor săi li se
pare caraghios; la fel de absurd li se pare, în secolul al XIV-lea,
unor inchizitori ca Bernardo Gui, ceea ce susțin catharii în legătură cu
concepția și nașterea auriculară a lui Isus Cristos; și ideea le
miroase a erezie. Nu la fel stăteau lucrurile în secolul al V-lea, când o
adoptaseră mulți dintre clericii de mare reputație și întrutotul
venerabili ai epocii. Și, în fond, ce poate fi mai normal decât ca
Verbul divin să o fecundeze pe Maica Domnului prin ureche și apoi să
iasă pe aceeasi cale? La urma urmei, acest punct de vedere e mai
rațional decât acela care susține că Isus se dematerializează, ca să
spunem așa, în pântecele matern și apoi reapare de cealaltă parte, fără
ca porțile să fie atinse.
Ar mai fi
multe de spus, dar poate că e suficient să vă răspund la ultima
dumneavoastră întrebare. Cu siguranță, cartea mea nu va pune capăt
discuțiilor despre Gnoză. Cel mult le va mai ațâța un pic, și nu doar în
Italia, unde au existat, de altfel, totdeauna mari învățați cunoscători
ai gnosticismului, cum sunt Buonaiuti și, în zilele noastre, Ugo
Bianchi. Mă gândesc, de exemplu, la Statele Unite, țara unde sunt
profesor. Cea mai mare parte a specialiștilor mai urmează încă punctul
de vedere învechit al școlii germane de religie. Atunci când va apărea
pe piața engleză, această carte va avea efectul unei bombe.
Dar, cu
siguranță, se pot anticipa deja atât veninul, cât și ambrozia pe care le
va produce cartea. Se pot anticipa fiindcă se află acolo, în mințile
omenești, ca tot restul, de altfel: această zi pașnică de februarie,
groaza împăratului Atahualpa când îl zărește pe Pizzaro, urechea tăiată a
lui Van Gogh și lansarea primei nave intergalactice. Totul se află
acolo, iar între toate aceste lucruri există legături invizibile. Iată,
uitam să spun: unii numesc și aceasta tot Gnoză.
* Dialogul intre Zolla si Culianu a fost publicat prima dată în revista „Panorama„, XXVIII, 2 aprilie 1989, pp. 141-145.
0 Comentarii