Oglinda, nu de puţine ori, apare în diverse texte,
literare sau nu, în postura de obiect magic. I se atribuie, adică, o funcţie divinatorie sau este
considerată, pur şi simplu, un spaţiu de tranziţie între două lumi – şi aici un
exemplu potrivit ar fi, poate, povestea peripeţiilor Alicei în Lumea
Oglinziilor. Recent, am întâlnit oglinda în această postură de obiect magic în
textele a doi autori: Corin Braga şi Ioan Petru Culianu.
În romanul Luiza Textoris de Corin Braga, oglinda
este folosită atât pentru a invoca morţii, cât şi pentru a trece dintr-un loc
într-un alt loc, prin reconstituirea mintală a spaţiului de destinaţie - o
călătorie ameţitoare şi, în cele din urmă, fatală. În Oglinda ovală (istorie după
istorii), Ioan Petru Culianu spune povestea unui fizician care îşi
imaginează mai multe istorii legate de o oglindă. Ceea ce m-a surprins este
faptul că în această poveste există anticipat, într-o oarecare măsură, finalul
romanului lui Corin Braga. Astfel, în romanul lui Corin Braga, Luiza Textoris devine prizoniera lumii
din vis şi nu-şi mai poate recupera trupul, rămas într-o stare catatonică,
imobil, într-un pat de spital – altfel spus, sufletul nu mai poate reintra în
trup. La Culianu, de asemenea, sufletul iese din oglindă şi nu-şi mai găseşte
trupul. Pe de altă parte, într-o a treia variantă de final, sufletul
personajului iese printr-un ciob de sticlă şi rătăceşte într-o dimensiune
diferită de cea a lumii noastre, final care, din nou, se regăseşte în romanului
lui Corin Braga, căci Luiza Textoris rămâne şi ea prizonieră într-o lume „afară
din lume”. Practic, cele două finaluri din textul lui Culianu se regăsesc în
povestea Luizei Textoris. Întru edificare, redau un fragment mai amplu din
povestirea lui I.P. Culianu:
„Eu căutam pe jumătate
inconştient un mister care să se potrivească urmării romanului... Un anumit
spaţiu al căutării din sus-pomenitele poveşti trebuia să servească drept loc
(imaginar) al eliberării profesorului de fizică. Descifrând până la urmă sensul
striurilor din oglindă, care la început îi apăruseră absurde, întâmplătoare, fără noimă, eroul reuşea să treacă dincolo
de ea. Ajungea după câteva peregrinări per
pedes sau pe spinarea păsării Roc (peregrinări asupra cărora nu voi
insista, de vreme ce se găsesc între poveştile amintite) într-un palat cu
nouăzeci şi nouă de uşi accesibile şi una singură interzisă... Intrând în cele
nouăzeci şi nouă de camere, în faţa profesorului urmau să se desfăşoare
«presimţirile căderii în vaste spaţii unde un sunet rătăcit, o pasăre stingheră
sau un arbore uscat erau semne ale interdicţiei». Cele nouăzeci şi nouă de uşi,
deşi accesibile, nu trebuiau deschise; eroul ajungea, parcurgându-le, în faţa
unor perspective din ce în ce mai degradante,
mai ameninţătoare. În faţa uşii interzise, îşi dă seama că, încă de la
deschiderea primei uşi, era condamnat.
De aceea, ori face gestul de a intra pe cea de a o suta ori se retrage, este
acelaşi lucru. Mai trăieşte însă vaga nădejde că de vreme ce uşile accesibile
erau de fapt interzise, uşa interzisă ar putea fi cu adevărat eliberatoare.
Intră înăuntru, iar aici se produce o sincopă a povestirii mele. Într-una
dintre versiunile posibile, profesorul se trezeşte în faţa oglinzii de care
trecuse şi-şi vede propria imagine reflectată printre spărturile sticlei
argintate; într-o altă versiune, mai optimistă, sufletul profesorului iese prin
oglindă şi nu-şi mai găseşte trupul. Într-o a treia versiune, asemănătoare cu a
doua, sufletul profesorului iese printr-un ciob de oglindă aruncat într-un coş
de gunoi şi rătăceşte într-un timp cu totul diferit fenomenal de cel din care
plecase”.
Ioan Petru Culianu, Arta fugii, Polirom, Iaşi, 2002, 256 p.
Corin Braga, Luiza Textoris, Polirom, Iaşi, 2012, 376 p.
0 Comentarii