Băieţi răi şi multe împuşcături (Câte ceva despre westernul spaghetti)

Textul de mai jos a fost scris în octombrie 2012. De-atunci, “Django”-ul lui Tarantino a fost lansat cu brio, ba chiar a câştigat Oscarul pentru cel mai bun scenariu, asta pe lângă faptul că, din nou, Cristoph Waltz a fost răsplătit cu un Oscar pentru rol secundar.

Băieţi răi şi multe împuşcături (Câte ceva despre westernul spaghetti)

Django Unchained al lui Quentin Tarantino va avea premiera, pare-se, în decembrie 2012, dar trailer-ele au fost lansate încă din vară, curiozitatea fanilor, şi nu numai a lor, atingând între timp cote paroxistice. Deja se ştie că Django Unchained face parte dintr-o serie de westernuri spaghetti iniţiată în 1966 de Django-ul lui Sergio Corbucci.  Până la premiera din decembrie mai e ceva, aşa că, pentru a aştepta cu folos, să vedem, pe scurt, cam despre ce e vorba în genul readus la viaţă de Tarantino, acest twisted dude al cinematografului.

Probabil că nu am fi vorbit despre westernul spaghetti dacă în America anilor ̕50 ai secolului trecut nu ar fi apărut televiziunea în viaţa americanului de rând. Cow-boy-ii, eroii preferaţi ai Americii, s-au mutat cu tot cu cai, pistoale şi şei în filmele de televiziune. Drept consecinţă, marile studiouri nu au mai investit în westernuri. Pur şi simplu nu mai renta. În atare situaţie, westernul de cinema şi-a găsit refugiul într-o ţară de peste ocean, mai exact în Italia – o strămutare puţin surprinzătoare, în măsura în care sărăcia oamenilor şi ariditatea ţinutului din sudul Italiei aminteau de cadrul poveştilor cu piei roşii şi pistolari neîntrecuţi. De asemenea, în sudul Italiei se afla şi Cinecitta, faimos studio în care s-au turnat numeroase filme americane, unele de un success incontestabil, ca Ben-Hur sau Quo Vadis, dar în care au activat şi regizori de seama lui Fellini. Tot aici au fost produse şi westernurile spaghetti.

Dacă ar fi să căutăm un strămoş european al westernului spaghetti, nu l-am găsi, aşa după cum s-ar putea crede, în Italia, ci în Germania, şi nu greşesc, cred, numindu-l aici pe romancierul saxon Karl May, creatorul unor personaje ca Winnetou sau Old Shatterhand, primul scriitor european ale cărui romane western au devenit imediat bestseller-uri. Astfel, nu-i de mirare că westernurile spaghetti au fost precedate de o serie de filme după scrierile acestui romancier, serie care a impus nume ca Pierre Brice sau Lex Barker, un actor, iată, american. Regizorii de western spaghetti vor recurge deseori la acest truc, şi anume vor include în peliculele lor, din dorinţa de autenticitate, actori americani. Din acelaşi motiv, unii actori italieni vor opta pentru pseudonime americane, cum a fost şi cazul lui Mario Girotti, aka Terence Hill.

Ieşind din aria literaturii, dar şi a continentului european, dacă ar fi să numesc un regizor cu o anume influenţă asupra westernului italian, l-aş numi pe John Huston, cu referire la o anume peliculă a sa, The Treasure of the Sierra Madre (1948). Dar în mod sigur unul dintre strămoşii westernului spaghetti e de găsit în Japonia - e vorba de Yojimbo (1961) a lui Akira Kurosawa, peliculă decisivă nu numai în cariera lui Sergio Leone, dar şi în naşterea westernului spaghetti aşa cum îl ştim noi astăzi.

Per un pugno di dollari (A Fistful of Dollars, 1964), Perqualche dollaro in piů (For a Few Dollars More, 1965) şi Il buono, il brutto, il cattivo (The Good, the Bad and the Ugly, 1966), arhicunoscutele epopei semnate de nonşalantul Sergio Leone, au fost, fără doar şi poate, nişte deschizătoare de drumuri, au stabilit standardele genului şi au triumfat în ciuda riscurilor nu mici şi nu puţine asumate de regizor şi echipa sa. Probabil marele secret a constat în iscusinţa lui Sergio Leone de a crea atmosferă, o atmosferă atât de pregnantă, încât aceasta domină atât plotul, cât şi personajele. Cuvintele sunt aspre, puţine şi pline de miez. Eroul cu privirea rece, tăioasă, nu pare a fi nici bun, nici rău. Oportunist, nu ezită totuşi să facă un bine atunci când se iveşte ocazia. Acest tip de personaj a fost ilustrat pentru prima dată în Per un pugno di dollari de tânărul pe-atunci Clint Eastwood. I-a ieşit atât de bine, încât personajul său, the Man with No Name, a devenit unul emblematic, reluat în numeroase pelicule spaghetti. Lui Clint Eastwood i-au urmat alţi americani, actori de western care iniţial au refuzat ofertele lui Sergio Leone, şi aici mă refer la nume ca Henry Fonda, Charles Bronson, Lee van Cleef, James Coburn, Eli Wallach.

Apogeul: Viva la revolución!

Am putea înscrie perioada de apogeu a westernului spaghetti între anii 1966 şi 1970, o perioadă plină de pelicule dacă nu bune, măcar interesante. Sergio Leone e şi el prezent cu antologicul C’era una volta il West (Once Upon a Time in the West, 1968). Henry Fonda şi Charles Bronson sunt cei doi protagonişti ai peliculei tocmai menţionate, o poveste tipicamericană, spusă în modul tipic italienesc. Din nou, personajele sunt, la început, echivoce, urmând ca, pe parcurs, ele să acumuleze o anume consistenţă etică. Mişcările sigure, privirile dure, peisajul arid, muzica lui Ennio Morricone creează o atmosferă ireproşabilă, asigurând cadrul evolutiv al personajelor. C’era una volta il West este ajutat şi de o uvertură memorabilă: un grup de trei pistolari aşteaptă într-o gară pustie; plictisiţi, îşi găsesc câte ceva de făcut: unul, deranjat de o muscă, o prinde în ţeava pistolului; un altul, deranjat de apa care picură de pe tavan, îşi aranjează pălăria.

În ceea ce priveşte violenţa din westernurile spaghetti, nu Sergio Leone este cel care deţine întâietatea, ci un alt Sergio, Sergio Corbucci. Dar nu numai prin violenţa peliculelor sale s-a evidenţiat acest regizor, ci şi prin unele inovaţii. În Il grande silenzio (The Great Silence, 1968), de exemplu, avem zăpadă, multă zăpadă, o chestie oarecum atipică filmelor western. Avem şi un personaj mut, lucru datorat actorului Jean-Louis Trintignant care a acceptat să joace in film doar dacă nu va trebui să înveţe replici. Şi, nu în ultimul rând, Corbucci, în acelaşi Il grande silenzio, îşi omoară protagonistul, şi nu oricum, ci într-un mod umilitor – asta pe lângă faptul că personajul negativ, interpretat de Klaus Kinski, ucide o mulţime de nevinovaţi şi scapă nevătămat din toată afacerea, ba chiar şi cu câţiva dolari în plus. 

În 1966, înaintea lui Il grande silenzio, Sergio Corbucci propunea o peliculă suprinzător de simplă, cu o tramă modestă, dar care a impus un nume, Django, şi un actor, Franco Nero. De unde şi până unde acest succes, din moment ce personajul interpretat de Franco Nero nu se deosebea de acel the Man with No Name din filmele lui Leone? Probabil, ”vinovată” în acest caz este intuiţia lui Corbucci care l-a ajutat la crearea unei autentice atmosfere tensionate, dar mai mult ca sigur şi carisma lui Franco Nero a atârnat greu în balanţă. În plus, Django beneficiază şi de un început provocator: într-un decor plin de noroi, un bărbat în negru târăşte un sicriu. Spre deosebire de personajul echivoc propus de Leone, Django nu este construit din lumini şi umbre. De la bun început, el salvează fata şi îi pune la punct pe cei răi, indiferent de numărul lor -ba chiar, cu cât mai mulţi, cu atât mai bine, căci faimosul Django nu dă înapoi nicicând. 

În ciuda a ceea ce se crede îndeobşte, probabil cea mai bună peliculă a lui Sergio Corbucci nu este Il grande silenzio, ci Il mercenario (The Mercenary, 1968), cu un subiect reluat apoi în Vamos amatar, compaňeros (Compaňeros, 1970). În primul rând, personajul Serghei Kowalski, destul de reuşit în interpretarea aceluiaşi Franco Nero, se abate de la normele lui Corbucci, fiind un oportunist sadea care, asemenea predecesorului său, spilcuitul Gringo din El chuncho, quien sabe?(A Bullet for the General, r. Damiano Damiani, 1966), nu înţelege defel - sau, mai bine spus, nu poate accepta – devierile idealiste ale conducătorului trupei de revoluţionari care alege să rămână într-un sat uitat de lume pentru a-i apăra pe săraci de trupele guvernamentale. În al doilea rând, avem, iată, tenta vădit socială a peliculei. Il mercenario, deşi nu este pelicula care a iniţiat sub-curentul politico-social în westernul spaghetti, această onoare revenindu-i probabil filmului semnat de Damiano Damiani El chuncho, quien sabe? – întâietate contestabilă totuşi, căci în acelaşi an, 1966, era lansat şi La resa dei conti (The Big Gundown) al lui Sergio Sollima -, ea reuşeşte să impună cu brio socialul ca tematică.

Această tendinţă, nici mai mult nici mai puţin, constituia o replică la ceea ce se întâmpla la sfârşitul anilor ̕60 ai secolului trecut în Europa şi nu numai. Studenţii şi muncitorii francezi, aproape iremediabil vrăjiţi de mirajul socialist/ comunist, iniţiază ample mişcări de stradă. În Iugoslavia şi Polonia, în plin regim comunist, studenţii protestează reclamând dreptul la liberă exprimare. În 1968, la Tlatelolco, Mexic, sute de studenţi şi muncitori, care protestau împotriva suprimării economiei libere, au fost ucişi de mercenari aflaţi în slujba guvernul mexican. Ei bine, asta se întâmplă şi în westernul spaghetti. Avem un Mexic plin de nisip şi sărăcie, unde ţăranii sunt asupriţi de bogătaşi cruzi. Dacă există o tentativă de răscoală, ea este imediat suprimată prin violenţă. În Ilmercenario avem descrisă o asemenea situaţie. Serghei Kowalski, un personaj cu apucături capitaliste - cu alte cuvinte, un oportunist -, priceput într-ale strategiei militare, îşi vinde serviciile celor care oferă mai mult. În cele din urmă, se aliază cu o trupă de răsculaţi mexicani care îl plătesc să conducă o revoluţie în Mexic. Meritul peliculei nu este unul mic, având în vedere că depăşeşte cadrul strict părtinitor prin care ar condamna avarismul capitalist, dorinţa de îmbogăţire prin exploatarea celor săraci etc. Este surprins, de asemenea, şi spiritual ezitant al mişcării revoluţionare care devine, după cum era şi de aşteptat, de o cruditate absurdă, nejustificată. Din aceeaşi categorie socio-politică a westernului spaghetti mai fac parte, de exemplu, şi Compaňeros, peliculă aparţinând aceluiaşi Sergio Corbucci, şi Giů la testa (A Fistful of Dyanmite, 1971), o bijuterie “revoluţionară” marca Sergio Leone. Această tendinţă se va domoli după 1971-72, moment în care westernul spaghetti intră    într-o fatală perioadă de declin.

Declinul: Durul şi bufonul

Începând cu anii 70, westernul spaghetti devine aproape de nerecunoscut. Violenţa caută noi modalităţi de exprimare vizuală, de cele mai multe ori nereuşite. Umorul ia forma unor parodii ieftine – mai mult, westernul spaghetti cade în capcana autoparodierii. 

Pelicula Il mio nome e Nessuno(My Name is Nobody, 1973), aparţinând lui Tonino Valerii şi bazată pe o idee de Sergio Leone, este probabil cea mai sugestivă din acest punct de vedere. Cei doi protagonişti, Henry Fonda şi Terence Hill, ilustrează două vârste ale genului western, dar şi două categorii aparte ale aceluiaşi gen. Duelul final dintre cei doi ar simboliza, la o adică, duelul dintre generaţii diferite, dar şi duelul, după cum am precizat, dintre două specii diferite de western, cel american şi cel european. Deranjantă, ca în mai toate peliculele de după 1970 cu Terence Hill, secondat deseori de Bud Spencer, este acea bufonerie infantilă care nu a contribuit cu nimic la prestigiul westernului spaghetti, dimpotrivă. Dincolo de acest aspect, Il mio nome e Nessuno, în mare parte şi datorită prezenţei lui Henry Fonda, ocupă o poziţie cât de cât onorabilă în canonul acestui sub-gen de western.

După anul de graţie 1973, westernul italian nu a mai propus nimic nou, nimic incitant. A mai agonizat câţiva ani, după care a urmat inevitabilul deces. Influenţele sale au fost vizibile nu atât în cinematografia europeană, cât în cea americană.  În Europa, după anii 70, au mai fost turnate câteva westernuri, rămase însă în anonimat. La noi, ca să pomenesc, dacă s-a ivit ocazia, şi de România, avem, respectând cu stricteţe reţeta westernului spaghetti din perioada sa de agonie, peliculele lui Dan Piţa,Profetul, aurul şi ardelenii (1979) şiPruncul, petrolul şi ardelenii (1982). Neîndoios, cinematografia americană a fost cea care a profitat cel mai mult de pe urma westernului spaghetti în primul rând prin elementele importate de Clint Eastwood în filmele sale, elemente regăsibile chiar şi în pelicula sa din 1992 Unforgiven, la aproape două decenii, iată, de la dispariţia acestui gen în Italia. Amprenta westernului spaghetti este vizibilă şi la regizori ceva mai tineri, ca Guy Ritchie sau Quentin Tarantino. Există chiar şi un Django japonez, SukiyakiWestern Django (2007). Filmele kung-fu chinezeşti au la bază, de asemenea, tiparul peliculelor spaghetti. Interesante sunt şi influenţele westernului italian în alte genuri filmice, precum cel horror – de exemplu, peliculele din seriile Underwolrd şi Resident Evil sunt notabile poate tocmai datorită acestor influenţe. 

Despre Sergio Leone s-a scris şi s-a vorbit îndestulător. Despre westernul spaghetti, în schimb, nici nu s-au scris şi nici nu s-a vorbit prea mult. Dintre volume dedicate acestui sub-gen, aş numi doar două: pe cel al lui Christopher Frayling, Spaghetti Westerns: Cowboys and Europeans from Karl May to Sergio Leone (I. B. Tauris, London; New York, 1998), şi pe cel al lui Howard Huges, Spaghetti Westerns (Kamera Books UK, 2010). 

Întrebarea ar fi de ce, în ciuda succesului şi a influenţei sale atât de vizibile chiar şi în prezent, nu se prea discută despre westernul spaghetti. Pe de o parte, în cazul americanilor, de acuzat ar fi mândria: pur şi simplu nu vor să accepte că un gen specific cinematografiei americane a fost exploatat cu succes de o ţară europeană. Pe de altă parte, în cazul italienilor, avem snobismul: cum să discuţi despre westernul spaghetti când în aceeaşi perioadă cinematografia italiană înflorea prin regizori ca Fellini, Antonioni sau Passolini?

Într-o oarecare măsură, impertinentul Tarantino a făcut dreptate westernului spaghetti, importându-l în chiar patria lui John Wayne. Dacă strădania va avea sau nu succes, rămâne de văzut. Până atunci, pare-se că personajul interpretat de Jamie Foxx deja s-a impus, în curat stil spaghetti, prin scena în care, în chiar faţa primului Django (durul şarmant Franco Nero), îşi rosteşte cu emfază numele: Django. The D is silent. Semn bun, aş zice.

Apărut în Steaua, nr. 1-2/ 2013