duminică, 9 aprilie 2017

Mircea Ivănescu – cronicarul „întâmplărilor”



Complexitatea şi densitatea scriiturii lui Mircea Ivănescu reprezintă, fără îndoială, caracteristicile unui stil aparte. Mircea Ivănescu, aşa cum sesiza criticul Al. Cistelecan într-o postfaţă la antologia Mircea Ivănescu. Poeme alese (1966-1989) (Editura Aula, Braşov, 2003), nu are mai nimic în comun cu generaţia de scriitori afirmată în anii ’60 ai secolului trecut (deşi a debutat în 1968 – un debut târziu, la 37 de ani), generaţie de care îl desparte „o întreagă poetică, de nu de-a binelea o epistemă lirică”: „Textul, nu atât contextul, îl îndepărtează pe Mircea Ivănescu de generaţia lui de drept... Nu degeaba – remarcă în continuare Al. Cistelecan – a fost el asumat de către optzecişti ca erou întemeietor al postmodernismului. Şi nu pe nemerit e el poetul care s-a insinuat – şi încă, adesea, decisiv – în toate formulele optzeciste, intrând în însăşi chimia sensibilităţii şi viziunii acestei generaţii”. E vorba, aş spune, despre o influenţă care nu s-a manifestat numai în cadrulgeneraţiei ’80, ci ea continuă să rămână vie în poezia contemporană. Încă de la primul volum de poeme, numit simplu Versuri (1968), Mircea Ivănescu s-a detaşat de poeţii şaizecişti – care „preferau lirismul cel mai lipsit de anecdotă” (N. Manolescu) – printr-o formulă voit antilirică, prozastică. Acest stil „prozastic” se va păstra şi în volumele următoare, constituind o marcă pentru scriitura lui MI.

Neputinţa de a comunica. Gestul cu caracter ritualic. Sfidarea timpului 

Multe dintre poemele lui Mircea Ivănescu au ca element central sentimentul neputinţei de a comunica. E vorba de o neputinţă de a comunica plasată în eros. Prin natura sa, erosul presupune un act al cunoaşterii, al aproprierii, un act care, la Mircea Ivănescu, prin înstrăinarea celuilalt, a femeii, rămâne în suspensie, neîmplinit, ratat. Aşadar, cuplul, reprezentat de un el – naratorul (nu de puţine ori, însă, eul poetic se multiplică, caz în care este folosit pluralul noi) – şi o ea, nu se împlineşte prin comunicare, empatie. Este spusă povestea unei singurătăţi în doi, singurătate plasată de cele mai multe ori într-un peisaj iernatic, apocaliptic: după-amiezi de iarnă ploioase ori seri pline de zăpadă. Elementul feminin (care poate fi însăși Poezia) ţine, la Mircea Ivănescu, de o dimensiune a depărtării. Şi asta pentru că, pare-se, nu e vorba de o prezenţă propriu-zisă, aparţinând aşadar prezentului, ci de o prezenţă evocată (invocată) aparţinând trecutului. Sau, de ce nu?, putem considera acest element feminin un construct prin care este sugerată distanţa, depărtarea, inaccesibilitatea, monadismul fiinţei (uneori nu poate fi evitată impresia că personajul feminin are concreteţea unui abur, că este construit doar din simple gesturi – ce-i drept, de natură tainică, iniţiatică –, lipsit fiind însă de un element caracteristic, individualizator; acest procedeu ar putea fi numit „construirea unei absenţe”): „să facem un vicleim pentru ea, pentru faţa ei/ atât de indiferentă încât nici nu credem/ că e nepăsătoare de fapt, pentru ochii ei orbi,/ pentru mâinile ei reci despre care de atâtea ori/ am vorbit cu intenţie – şi când ea le va ridica încet/ să-şi acopere ochii – să creadă deodată/ că s-a răsturnat în zăpadă, şi ninge mărunt/ peste ea – să i se pară că aude cum îi cântăm noi –/ dar nu ne mai recunoaşte vocea” (Vicleim). Amintirea poate fi considerată doar un simplu suport pentru o imagine, prilej pentru instanţa poetică de a construi, de a se plasa în ipotetic, în posibil. În acest caz, amintirea se transformă în amintirea unor închipuiri.

Citiți continuarea aici, pe Literomania, nr. 13