Sábato şi Borges

Ernesto Sábato, în multe din textele sale, nu a fost prea blând cu Borges. Nu altfel stau lucrurile şi în Despre eroi şi morminte. Acolo, două personaje, Martín şi Bruno, îl întâlnesc pe o stradă din Buenos Aires pe Borges, un bătrânel cu trăsături şterse, stângaci. Întâlnirea reprezintă o prefigurare a straniului Raport despre orbi, în care orbii, pe care în mod normal îi percepem ca pe nişte neajutoraţi, sunt înfăţişaţi nu prea măgulitor, ca membrii ai unei organizaţii secrete malefice. Romanul lui Sábato nu de puţine ori, mai ales în partea finală, ne vorbeşte despre mişcările anarhiste şi comuniste. Ei bine, se poate spune că sinistra organizaţie a orbilor este, la rându-i, una cu caracter pur anarhist. Se (sub)înţelege că şi Borges, personajul lui Sábato, ar aparţine acestei organizaţii. 

Dar să ne întoarcem la întâlnirea cu bătrânul Borges. Impresia pe care i-o lasă lui Martín este una ambiguă. Borges are „o mână mică, aproape fără oase şi fără putere”, iar faţa „parcă îi fusese desenată  şi apoi ştearsă pe jumătate cu guma”. Zâmbeşte cu un „aer vinovat şi maliţios, aerul acela pe care obişnuiesc să-l ia ţăranii argentinieni, de o modestie ironică, amestec de tainică aroganţă şi aparentă timiditate, de fiecare dată când le lauzi un cal sau iscusinţa la împletit curele”. În fine, problema lui Sábato însuşi cu Borges nu ar ţine în mod neapărat de cele literare, ci, mai de degrabă, de cele politice. Jorge Luis Borges, cu literatura sa fantastică, defel angajată politic, nu putea să scape de reproşurile unor scriitori dedicaţi politicului, domeniu stringent mai ales într-o ţară plină de frământări ca Argentina. La întrebarea „Crezi că e un mare scriitor?”, Bruno dă un răspuns care, de fapt, îi poate fi atribuit cu uşurinţă lui Sábato însuşi:

- Nu ştiu. Sunt sigur că proza lui e cea mai importantă din tot ce se scrie azi în spaniolă. Dar e prea preţios ca să fie un mare scriitor. L-ai vedea dumneata pe Tolstoi încercând să epateze cu un adverb când e în joc viaţa sau moartea unuia din personajele lui? Dar nu tot ce scrie el e subtilitate preţioasă, să nu crezi... Există ceva foarte argentinian în scrierile lui cele mai bune: o anumită nostalgie, o anumită tristeţe metafizică...

În schimb, Ernesto Sábato îl aprecia pe Roberto Arlt, autorul, printre altele, şi al romanului Cei şapte nebuni, roman care, spre deosebire de literatura lui Borges, este dur, brutal, cu note suprarealiste. Nu miră, aşadar, această preferinţă exprimată şi în Despre eroi şi morminte:

-...Mulţi proşti cred că (Roberto Alt) e important pentru pitorescul lui. Nu, Martín, mai tot ce e pitoresc la el e un defect. E mare în ciuda acestui fapt. E mare pentru formidabila tensiune metafizică şi religioasă a monologurilor lui Erdosain. Cei şapte nebuni e un roman plin de scăderi. Nu spun că sunt scăderi stilistice sau gramaticale, asta n-ar avea importanţă. Spun că e plin de literatură între ghilimele, de personaje pretenţioase sau apocrife, ca Astrologul. Cu toate astea e mare.

Ernesto Sábato, Despre eroi si morminte, trad.: Tudora Şandru Mehedinţi, Humanitas Fiction, Bucureşti, 2013