Îmblânzire de fantasme

Radu Vancu nu ezită a-şi numi poemul Sebastian în vis un poem despre fericire. Neîndoielnic, circumstanţele care l-au determinat să scrie acest (prozo)poem ţin de un eveniment fericit: venirea pe lume a fiului său, de altfel protagonistul poemului mai sus-numit („Sebastian în vis e Sebastian din trezie făcut poezie”). Dar, schimbând perspectiva, în Sebastian în vis avem și altceva: avem tristețe, o tristeţe care nu se lasă uitată chiar şi în momentele cele mai fericite. Încă din Cântul I, căci poemul este împărţit în cânturi, evocând structura de factură epopeică, avem un prim semnal al unui element perturbator, dizarmonic: „Sebastian ştie că a fi Vancu e ocnă. Că tati are/ creierul bocnă şi inima cât o ceapa degerată”. Sebastian este, în schimb, elementul mântuitor, izbăvitorul. El este crud, pur, apt pentru acest rol: „el ştie că-i o creatură de-abia eliberată… / din subterana kabbaliştilor spiritului. De trei/ luni jertfeşte numai zeilor aloei, smirnei şi mirtului./ Dar curând cepşoara va încolţi, va da frunzuliţe/ verzulii şi inima lui tati a slănină proaspătă cu ceapă/ verde va mirosi. Deasupra straturilor de ceapă vor/ zâmbi obrajii bebeului roz, precum o pisică de/ Chesire bebeluşă, precum căpşorul plutitor al lui/ Oz. Iar când Sebastian va zdrobi ceapa cu pumn de/ bărbat pe masă, tati se va face imaculat de alb,/ fericit pentru inima lui grasă”. Dar Sebastian nu va aştepta până când va avea „pumni de bărbat”, ci va porni încă de pe-acum în aventura izbăvitoare (această odisee a fiului poate fi, cred eu, considerată și una mântuitoare pentru Vancu în măsura în care, astfel, este pus în situația de a-și înfrunta obsesia supremă: umbra tatălui mort). Se produce o schimbare de planuri (anunțată încă din titlu): visul va deveni realitate, astfel că Sebastian din realitate „zâmbeşte subţire, ştiind că realitatea nu există,/ chestie de altfel nu foarte tristă – dacă realitatea ar/ avea prostul gust să fie reală, treaba ar fi nasoală”. În vis, care, de fapt, e realitate, Sebastian trece prin tot felul de păţanii şi întâlneşte felurite personaje (ca de exemplu Omuleţul din Subterană, Nietzschulică, Zarathustra), creaturi fantastice (Broscoporcul, Pisicâinele, leoiepuroiul). Aventura lui Sebastian începe atunci când îi este furată umbra de către Omuleţul din Subterană devenit, după acest furt, Supra-Omuleţ, eveniment întristător pentru bebeluș, căci „nu ştiuse că, fără umbra impură, corpu-i/ întunecat. Că, scos din montura obscură, diamantul/ cărnii e gablonz de colagen. Mat. Corpul nu-i luminos/ când lumina trece prin el ca prin vitrină. Îmbibat/ până-n pamperşi de radiaţie neutrină, Sebastian e/ printre melancolici”. Evenimentul are un rol inițiatic: „Sebastian ştie acum pe propria pielicică: a fi/ Vancu-junior poate fi ocnă. Junioară, mititică – dar ocnă, cu inimioara tot bocnă”. Sebastian, ocrotit de Nietzschuleţul cu mustaţă buclucaşă, nu se va da bătut şi își va regăsi umbra furată de Supra – Omuleţ (care, între timp, a mai făcut o năzbâtie: a transformat laptele din sânii mamelor în lapte praf; o adevărată catastrofă pentru toti bebeluşii!). Și câte nu se mai întâmplă în această mini-odisee (și în ciuda faptului că este o mini-odisee)! Printre altele, universul din vis va fi zguduit de o apocalipsă. Descrierea evenimentului apocaliptic major, învierea morţilor, este un prilej pentru autor de a mai înfrunta încă o dată umbra hamletiană a tatălui (pe care nu întâmplător o ghiceşte în reflexiile din ochii băiatului). Descrierea este una înfiorătoare, sumbră, care produce în tatăl lui Sebastian o trăire paradoxală de groază și fericire, asemenea sacrului lui Rudolf Otto: „…şi se scurg spre cer morţii, fluviu/ de făină de oase prin care înoată, ca ştiuci lunecoase, cranii şi femururi lucioase şi maţe, praful osos se/ strânge ca pilitura pe magnet şi se face iar os net,/ pe care cresc carne şi sânge instant, şi pe aripă se/ răsfrânge icoana trupului restaurat; printre icoane,/ Sebastian nu-şi poate recunoaşte bunicul spânzurat/ în 97, însă tati, văzând fluturcalul reflectat în pupila/ băiatului, recunoaşte în ghicitură întreg chipul tatălui./ De groază şi fericire, oasele se fac în tati făină/ de mălai.” Bunicul lui Sebastian va mai apărea în finalul poemului, un „om cu hiperspaţii-n ochi gata/ să-ţi dea deochi, în al cărui surâs stavroghiniano-/ mâşkinian n-ai cum să-l recunoşti pe bunicul,/ Sebastian”. Această interferență dintre lumi, dintre vis şi realitate, dintre moarte şi viaţă, dă tensiune poemului, îl dinamizează, şi în acelaşi timp, glisarea dintre planuri dă socoteală de o anume intenţie: aceea de îmblânzire a unei fantasme, fantasma tatălui (exerciţiu dezvoltat într-un alt volum, Amintiri pentru tatăl meu, Bucureşti: Vinea, 2010). Dar acum şi poetul este tată şi trebuie să fie, la rându-i, îmblânzit de „Sebastian în vis”.

Radu Vancu, Sebastian în vis, București: Tracus Arte, 2010, 46 p.