Câteva filme din 2014 – o privire subiectivă (și nu prea)

Nu ştiu dacă, din punct de vedere cinematografic, anul care tocmai a trecut poate fi considerat mai interesant decât 2013. Puţin probabil, în ciuda aparenţelor. Nu-i vorbă, filme au fost destule şi în 2014, ba chiar unele destul de interesante, aparţinând unor regizori de vază, ca să le spun aşa. Despre câteva dintre aceste filme va fi vorba şi în rândurile următoare, cu menţiunea că unele titluri, ca Still Alice, The Tribe sau Leviathan, nu sunt prezente în text dintr-un motiv simplu: nu le-am văzut. Mai sunt, bineînţeles, şi alte titluri care mi-au scăpat şi despre care voi scrie, poate, cu alte ocazii. Încep retrospectiva filmelor din 2014 cu trei pelicule lăudate aproape în unanimitate de critica de specialitate.

Boyhood – În acest caz, este vorba despre un proiect ambiţios, ba chiar, aş spune, foarte ambiţios. Richard Linklater, cunoscut pentru seria de filme Before Sunrise (1995), Before Sunset (2004) şi Before Midnight (2013), serie avându-i ca protagonişti pe Ethan Hawke şi Julie Delpy, a ţinut cu totul dinadinsul să facă un film special, o ficţiune care să-şi depăşească oarecum genul.

Și așa a apărut Boyhood. Prin ce este specială această peliculă? În primul rând, filmările s-au desfășurat pe parcursul a 12 ani, cu aceeași echipă de actori, din care a făcut parte și fiica regizorului, Lorelei Linklater. În al doilea rând, filmul se dorește un (fals) documentar, un reality-show, despre evoluția unei familii timp de mai bine de un deceniu. Actorii, fie ei adulți (ca Patricia Arquette sau Ethan Hawke), fie copii (Ellar Coltrane sau Lorelei Linklater), sunt, trebuie s-o recunosc, foarte buni. Evoluția personajelor este surprinsă firesc, fără tonalități stridente, dar aici a ajutat presupun și faptul că e vorba de un o peliculă filmată în timp real. Cu toate acestea, filmul lui Linklater, la un moment dat se plafonează, devine, altfel spus, plictisitor. Răbdarea spectatorului este pusă, începând cu mijlocul filmului, la încercare. Intenția regizorului, aceea de a evita dramatismul de tip hollywoodian, este lăudabilă, dar tocmai din acest motiv anumite evenimente sunt pur și simplu neexploatate așa cum ar fi trebuit, regizorul temându-se parcă de manifestările oarecum extreme, cu impact, ce-i drept la public și pe care mizează din plin reality-show-urile. O anumită tensiune există, însă ea funcționează în surdină, este înăbușită de eforturile regizorale de a surprinde totul pe un ton neutru. Boyhood devine astfel o relatare cam plictisitoare a unei copilării nu tocmai plictisitoare. Rezultatul nu se ridică la nivelul mizei. Prefer The Tree of Life, filmul din 2011 al lui Terrence Malick.
Maps to the Stars - Pelicula din 2014 a lui David Cronenberg nu-i tocmai cea mai bună din filmografia sa, însă nici nu dezamăgește. Spre deosebire de Linklater, Cronenberg nu a dorit să eludeze extremele. Dimpotrivă, mizează pe situațiile limită. Personajele sale nu sunt conformiste, obișnuite, ci atipice, prizoniere ale unui mediu imund - Hollywood, iar insertul de fantastic nu face decât să sporească magia (neagră) a acestui tărâm al pierzaniei.Deși demența (personajelor, a situațiilor) se dezvăluie treptat în poveste, ea se dovedește, în cele din urmă, a fi materialul prim al lumii hollywoodiene. Maps to the Stars este un film aparte, care amintește de straniul Mulholland Drive, filmul din 2001 semnat de David Lynch. Un film de savurat, dar nu pe stomacul gol.
Filmul din 2014 al fraților Dardenne, Deux jours, une nuit, este o poveste obișnuită a unui om obișnuit. Sandra (Marion Cotillard), o femeie depresivă, anxioasă, mamă a doi copii, este concediată după un vot al colegilor de serviciu, vot, cum va afla de la o colegă, influențat de un șef care, pare-se, nu o prea plăcea pe Sandra. Mai mult, prin concedierea acesteia, colegii ar fi obținut și o primă de o mie de euro. Cu ajutorul unei prietene, Sandra reușește să-l convingă pe patron să aprobe repetarea voturilor. Ei bine, timp de o oră și jumătate, cât durează filmul, Sandra se plimbă de la un coleg la altul, secondată de un soț mai mult decât înțelegător, cu care - așa, ca fapt divers - nu mai făcuse dragoste de patru luni, încercând să-i convingă să voteze pentru păstrarea ei în firmă. Frații Dardenne sunt cunoscuți pentru spiritul lor civic (în Belgia, în urma filmului Rosetta din 1999, a fost promulgată o lege, numită chiar Legea Rosetta, prin care li se interzice angajatorilor să-i plătească pe minori cu o sumă mai mică decât cea prevăzută prin salariul minim). Un film minimalist, care, în ciuda faptului că pune pe tapet o problemă acută a societății actuale - atitudinea patronilor față de angajați -, pare lipsit de forță, ba chiar pe alocuri de-a dreptul enervant. Iubitorii genului minimalist vor fi încântați de această peliculă, care, totuși, nu se ridică la nivelul filmelor anterioare ale celor doi frați belgieni.
Ida este un film din 2013, însă apare în multe dintre topurile cu filme din 2014, motiv pentru care îl includ și eu în această retrospectivă. Pelicula semnată de Pawel Pawlikowski este un fel de puzzle intrigant, de tip noir - percepție accentuată și de faptul că filmul este alb-negru. O tânără călugăriță, Ida, pregătită să depună jurământul final prin care își asumă definitiv calitatea de mireasă a lui Christos, află de la stareță că are o mătușă și este îndemnată să o vadă înainte de a-și depune jurământul. Prin mătușă, tânăra află mai multe despre părinții ei, despre modul în care și-au găsit moartea spre finalul celui de al doilea război mondial.

O precizare importantă: acțiunea are loc în Polonia comunistă a anilor ’60. Relația dintre mătușă, Wanda, și Ida devine în scurt timp foarte strânsă, deși este una stranie, cu lumini și umbre. Destinele celor două femei pare că s-au intersectat dintr-un motiv anume, mult mai profund decât cel de suprafață, cel detectivistic. Trecutul leagă cele două personaje într-un mod indisolubil și tragic. Prezentul tern, cenușiu, accentuează, la rându-i, lipsa de sens a lucrurilor. Aflarea de către Ida a identității sale, identitate care o plasează într-o lume cu totul diferită de cea pe care o cunoscuse până atunci, cea catolică, bulversează și mai mult lucrurile, grăbindu-le evoluția spre finalul tragic. Un film de o finețe rară, cu influențe evidente din Béla Tarr, Ida impresionează prin tragismul său, unul profund, care presupune mai multe planuri (divin, uman, personal, colectiv etc.) și care trimite la cruda tragedie antică.
The Grand Budapest Hotel - Filmul lui Wes Andreson din 2014 a fost primit de mulți cu un entuziasm explicabil. O poveste simpatică, cu iz nostalgic, The Grand Budapest Hotel nu avea cum să nu placă, amintind de alte filme de același gen, precum Chocolate al lui Lasse Hallstrom. În plus, filiațiile cu prozele lui Hrabal, mai ales cu L-am servit pe regele Angliei, ridică într-o oarecare măsură cota peliculei. Echipa de actori este și ea impresionantă: Jude Law, Ralph Fiennes, Tilda Swinton, Willem Dafoe, Adrien Brody, Bill Murray, Edward Norton. Pe scurt, atmosfera de basm, de feerie, fac din The Grand Budapest Hotel o poveste agreabilă, dar lipsită de profunzimile la care se așteptau, probabil, admiratorii lui Wes Anderson.
The Rover - Iată un film mai special. Recunosc, în acest caz sunt subiectiv. Este vorba de o distopie pe cât de simplă, de directă, pe atât de impresionantă. Acțiunea este plasată într-un viitor incert, după un crah economic care a lăsat în urmă o lume pustiită, cu oameni derutați și speriați. Guy Pearce încarnează un personaj care aduce cu Mad Max, dar mult mai crud, apropiat mai degrabă de personajele taciturne și incerte ale westernului spaghetti.

Filmul începe simplu, direct: unui tip, care intră într-un bar, unde își savurează liniștit băutura, i se fură mașina de către o bandă de nelegiuiți. Ei bine, atât i-a trebuit personajului nostru, care pornește într-o urmărire feroce a bandiților. De ce face asta, din moment ce ar fi putut, la rându-i, să fure o altă mașină, lucru atât de banal într-o lume postapocaliptică? Răspunsul, unul simplu, dar surprinzător, va fi dezvăluit la finalul filmului. De menționat și că Robert Pattinson impresionează printr-un rol atipic, un adolescent retardat – amintind de personajul lui Leonardo Dicaprio din What's Eating Gilbert Grape –, rol de care se achită cu brio. Filmul regizorului australian David Michôd este, în fapt, o parabolă despre adevărata natură a omului. Cum este cu adevărat ființa umană? Bună sau rea? În fine, spre deosebire de Boyhood, unde, cum spuneam, rezultatul nu se ridică la nivelul mizei, The Rover, în ciuda (sub)genului în care poate fi cu ușurință, dar nu pe bună dreptate, încadrat – este vorba despre filmul de acțiune –, reușește, cumva, să se ridice la nivelul mizei sale. Asta, probabil, și pentru că e un film care evită notele stridente ale cinematografiei comerciale.