Absurdul cortázarian

„Numai trăind absurd am putea s-o încheiem odată cu acest absurd infinit.

Adevărul nostru posibil trebuie să fie o invenţie.”

Julio Cortázar, „Şotron”

Încă de la apariţia sa, în 1963, romanul „Şotron” („Rayuela”) de Julio Cortázar a avut parte de multe aprecieri, dar şi de critici, a devenit un roman-cult, care a impus un stil imitat de foarte mulţi tineri scriitori. În felul lui, însă, „Şotron” este un roman inimitabil, aşa cum, de exemplu sunt şi „În căutarea timpului pierdut” sau „Ulise”. Mai mult, toate aceste trei romane au ca motiv centralquesta, căutarea. În fapt, căutarea este îndeletnicirea celor stingheriţi de propria lor existenţă. Şi de existenţă în general, aş spune. Întrebarea firească ar fi: despre ce fel de căutare este vorba? Ei bine, despre una fără un scop, fără un ţel prealabil. Tocmai această lipsă a unui ţel însufleţeşte actul căutării, cel puţin în cazul personajelor cortáziene.

Semnul, emblema lui Horacio Oliveira, protagonistul romanului semnat de Cortázar, este, cum spuneam, căutarea: „Îmi dădusem seama încă de pe atunci că semnul meu este căutarea, emblema celor care pornesc noaptea fără un ţel anume, raţiunea distrugătorilor de busole”. Horacio nu este un om al prezentului Dimpotrivă, pentru el, fiecare gest sau întâmplare îşi dezvăluie frumuseţea, misterul doar prin rememorare, emoţiile sunt unele post-factum. Cu toate astea, căutătorul nu poate trăi nici în trecut, nici în prezent, nici în viitor. Căutătorul este cel care se plasează întotdeauna în centru, în acel punct în care trecutul, prezentul şi viitorul coincid. Gregorovius, unul dintre personajele romanului, surprinde foarte bine disperarea şi tristeţea acestei căutări, descriindu-l astfel pe Horacio: „–…Presimte că în vreun colţ din Paris, în vreo zi sau în vreo moarte sau în vreo întâlnire există o cheie, caută ca un nebun, ia aminte că spun «ca un nebun». Adică în realitate nu e conştient că stă şi caută cheia, nici că există o cheie”. Iată cum Horacio apare învăluit într-o aură de nebun care plonjează cu toată puterea în absurd (pentru Horacio Olivera, absurdul constituie, de altfel, starea naturală a lumii: „– Miracolele nu mi s-au părut niciodată absurde, absurd e ceea ce le precedă şi ceea ce le urmează”). Doar somnul dizolvă această lume, impunând propria lui ordine. La fel iraţionalul ce irumpe, din timp în timp, în real: „Raţiunea ne serveşte doar pentru a diseca realitatea în tihnă sau pentru a analiza viitoarele ei furtuni, niciodată pentru a rezolva o criză instantanee. Dar crizele astea sunt un fel de manifestări metafizice, dragă, o stare care, poate, dacă n-am fi luat drumul raţiunii, ar fi starea naturală şi obişnuită a pitecantropului ridicat în două picioare”.

Continuarea textului aici, în Literomania nr. 39