Cunoscut istoric al mentalităţilor, antropolog, dar şi un
expert în Mircea Eliade şi I.P. Culianu, Andrei Oişteanu a scris unele dintre
cele mai provocatoare lucrări în domeniu din spaţiul nostru cultural, dintre
care citez Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură (Polirom,
2010; ediţia a II-a, 2011; ediţia a III-a, 2014) şi Religie, politică
şi mit. Texte despre Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu (Polirom,
2007; ediţia a II-a, 2011; ediţia a III‑a, 2014). În această enumerare se
înscrie şi cel mai nou studiu semnat de Andrei Oişteanu, Sexualitate şi
societate. Istorie, religie şi literatură (Polirom, 2016), studiu care nu a
avut, din păcate, o primire pe măsură. Prin actualitatea, prin stringenţa temei
– condiţia femeii în societate –, ar fi fost de aşteptat ca volumul semnat de
Andrei Oişteanu să stîrnească discuţii, controverse, dar nu s-a întîmplat aşa.
Împărţit în 35 de capitole, studiul lui Andrei Oişteanu
surprinde diversele avataruri şi roluri pe care femeia a fost nevoită să şi le
asume de-a lungul timpului (de soţie, mamă, muză etc.) în diverse spaţii
geografice, privilegiat fiind spaţiul românesc. Prin urmare, avem de-a face cu
un serios studiu sociologic şi antropologic, în care accentul cade pe sexualitate,
după cum recunoaşte însuşi autorul în „Cuvînt înainte“: „Nu voi spune că am
scris prezenta carte doar ca un omagiu adus sexualităţii, ci şi în încercarea
de a înţelege delicatele şi misterioasele ei mecanisme şi modul în care ele
influenţează (şi sînt la rîndul lor influenţate de) mecanismele sociale, morale
şi culturale. Este vorba de sexualitatea omului, cel mai rasat animal din punct
de vedere al Culturii şi, tocmai de aceea, cel mai ratat animal din punct de
vedere al Naturii… Am rămas în coordonatele unui comparatism funcţional, pentru
că este vorba de repetarea unor manifestări diferite, dar în fond asemănătoare,
rulînd aceleaşi arhetipuri psihologice şi mentalitare. Din punct de vedere
erotic, oamenii din Sumerul antic gîndeau şi simţeau la fel cu cei din Europa
de azi? Într-o oarecare măsură, da. Sînt modele mentale şi comportamentale care
au supravieţuit tenace, în mod miraculos, rămînînd ascunse undeva în pliurile
mentalităţii colective, chiar dacă în forme simbolice şi metaforice“.
Ius primae noctis
Unul dintre aceste „modele mentale şi comportamentale“
care au supravieţuit de-a lungul timpului în diverse societăţi, inclusiv în cea
românească, este, ne atrage atenţia Andrei Oişteanu, acela numit ius primae
noctis (sau le droit du seigneur), adică „dreptul feudalului/
seniorului de a se culca în noaptea nunţii cu miresele de pe domeniul său“,
o lex non scripta care a străbătut, sub diverse forme,
veacurile. În Indexul motivelor mito-folclorice al etnologului
american Stith Thompson, sursă pe care autorul o invocă pe parcursul întregii
cărţii, poartă denumirea de „King demands subsect’s wife for himself“ („Regele
o cere pe soţia supusului său pentru el însuşi“).
Dacă în Antichitate şi perioada medievală acest drept
este unul evident, faptul că el a supravieţuit în perioadele renascentistă şi
iluministă, ba chiar şi la început de secol XIX, este de-a dreptul
surprinzător.
Continuarea textului aici, în„Observator cultural”, nr. 891/ 29.09.2017
0 Comentarii