Andrei Codrescu nu mai are
nevoie, cred, de nicio prezentare, cu toate că este un autor ceva mai
deosebit (deşi român, a scris în engleză, Andrei Codrescu emigrând în SUA
în 1966). Romanele sale Mesi@, Wakefield, Casanova in Bohemia/Casanova în Boemia, The Poetry Lesson/ Lecţia de poeziesunt cunoscute cititorului român. Același lucru se poate
spune şi despre cartea de poezie, scrisă împreună cu Ruxandra Cesereanu, Submarinul iertat (Editura Brumar, 2007). De asemenea, volumul Ghid dada pentru postumani. Tzara şi Lenin joacă şah (Editura Curtea Veche, 2009) (The Posthuman Dada Guide: tzara and lenin play chess, Princeton University Press, 2009) a fost bine primit atât
de critica literară, cât şi de publicul cititor român. În rândurile următoare
nu voi vorbi însă despre niciunul dintre volumele tocmai enumerate, ci despre
un roman poate mai puţin cunoscut şi gustat, The Blood Countess/ Contesa sângeroasă, roman apărut în 1995, la Simon and Schuster, iar la
noi în 2010, la Editura Polirom, în traducerea Ioanei Avădani.
Elisabeta Báthory, protagonista
romanului semnat de Andrei Codrescu, face parte dintre acele personaje istorice
decadente „înzestrate” cu un soi de „nebunie”, de manie, cum o numeau vechii
greci, care frizează patologicul. Printre aceste personaje, deşi este, la
rându-i un caz aparte, se numără, de exemplu, şi varianta masculină a
contesei, acel crud (cel puţin în scris) Donatien Alphonse-François,
Marchiz de Sade. În aceeași ordine de idei, contesa Báthory, deşi asemănată
deseori cu Vlad Ţepeş - un alt personaj a cărui cruzime a devenit
legendară - are, în esenţă, prea puţine în comun cu domnitorul
nostru. Nu întâmplător, prin urmare, Francis Ford Coppola, în pelicula Dracula, propune ca soaţă a domnitorului român o femeie pe nume
Elisabeta, făcând o legătură între cele două personaje şi dând glas, astfel,
unui clişeu destul de facil.
0 Comentarii