Un dandy de stînga – Paul van Ostaijen

La început de secol XX, în artă aveau loc diverse revoluţii. A fost un moment incendiar, apoteotic, în care artiştii, cei numiţi avangardişti, fie ei pictori, sculptori, scriitori sau compozitori, reconsiderau arta de la însăşi bazele ei. Mai mult, toate creaţiile lor erau înzestrate cu o semnificaţie socială sau politică. Printre aceşti artişti ai avangardei – răzvrătiţi, revoluţionari – se numără şi scriitorul Paul van Ostaijen, ale cărui scrieri în foarte rare ocazii au depăşit graniţele Belgiei. Cunosc un singur volum despre opera sa: Homeopathy of the Absurd de E.M. Beekman. La noi, A.E. Baconski l-a inclus pe van Ostaijen în impresionanta antologie Panorama poeziei universale contemporane (Albatros, 1972), iar în 2016 a apărut, la Editura Paralela 45, în traducerea Doinei Ioanid şi a lui Jan H. Mysjkin, volumul de proză Trustul patriotismului şi alte groteşti.

În scurta prezentare a lui van Ostaijen din Panorama poeziei..., A.E. Baconski îl compară pe acesta cu poeta Edith Södergran, „îndeosebi sub raportul apartenenţei sale: poet de limbă olandeză care aparţine însă, geografic, Belgiei, provenind din populaţia de origine olandeză diseminată pe teritoriul vechii Flandre şi continuînd pînă azi  să cultive tradiţiile foarte riguroase ale unui trecut ilustru“. Edith Södergran, ca să lămuresc lucrurile, a fost o poetă cu părinţi suedezi, originari însă din Finlanda, şi născută la Sankt Petersburg, dar care a scris în suedeză, ceea ce îl face pe A.E. Baconski s-o considere poetă suedeză, aşa cum şi pe Ostaijen îl consideră poet olandez, deoarece, „limba în care se exprimă un scriitor îl defineşte în cele din urmă, apartenenţa fiind argumentul peremptoriu în domeniul unei arte prin excelenţă legate de geniul ei“.

Domnul 1830

Mai exact, Paul van Ostaijen este un scriitor de expresie neerlandeză. Născut la Anvers, în 1896, în familia unui tinichigiu, a urmat cursurile liceeale la Ateneul Regal din Anvers, unde limba de predare era neerlandeza. Încă de pe atunci a fost un înfocat apărător al cauzei flamande, motiv pentru care, de altfel, va fi nevoit, mai tîrziu, să părăsească Belgia. În Anvers, aflăm din introducerea lui Jan H. Mysjkin la volumul Trustul patriotismului..., van Ostaijen era o apariţie excentrică, iar femeile îl numeau, datorită garderobei sale, Domnul 1830. În aceeaşi introducere, apare citat şi poetul flamand Maurice Gilliams, care îl descria astfel pe tînărul van Ostaijen: „Seara, pe Keyserlei, îl întîlneam pe Orfeu în costum Biedermeier. Oamenii se uitau la el cu gura căscată din cauza cravatei sale demodate, a jiltecii de catifea roşie şi a ciudatelor sale haine negre. Cîteodată purta un macferlan de un gri sidefat şi dacă vîntul se juca cu pelerina scurtă de pe umerii săi, părea că are aripi, asemeni unui vultur imperial. Iarna, era văzut cu o căciulă de blană de nutrie; purta un guler înalt şi scrobit. Era dandy-ul, lordul sumbrului şi durului Anvers“. Da, era un dandy, dar un dandy de stînga, ceea ce îl face pe Paul van Ostaijen şi mai interesant. Ce impresie trebuie să fi făcut apariţia acestui personaj în barurile şi music-hall-urile pe care le frecventa cu asiduitate!

În 1916, publică primul său volum de versuri, Music-Hall, iar în 1918 apare cel de al doilea volum de versuri, Semnalul. Volumul din 1918 a fost dat la topit de către autorităţile belgiene, din cauza tonului revoluţionar şi a efuziunilor pro flamande. În acelaşi an, Paul van Ostaijen, împreună cu iubita sa, Emilie (Emmeke) Clément, se refugiază la Berlin, unde intră în contact cu diverşi artişti, de influenţe diferite. Acolo, într-o Germanie destabilizată politic şi economic, dar fecundă din punct de vedere cultural, van Ostaijen asimilează tot ce era mai nou, mai interesant în curentele artistice ale vremii. Aceste influenţe, în special expresioniste şi dadaiste, sînt vizibile în poezia pe care a scris-o după 1918, dar şi în proza sa.

„Domnilor, şovinismul este o afacere internaţională!“

Trustul patriotismului şi alte groteşti, volumul de proză apărut în 2016, la Editura Paralela 45, conţine groteşti, cum şi-a numit van Ostaijen povestirile, publicate iniţial în volumele Trustul patriotismului (1925), Bordelul lui Ika Loch (1926), În afara legii (apărut postum, în 1928). Toate aceste volume au fost ilustrate de artişti ca Arnold Topp sau Réne Magritte. Mai degrabă prin proza sa, şi nu prin poemele sale, şi ele destul de bune, van Ostaijen va reintra în circuitul cultural european, asta în cazul în care se va produce o recuperare masivă a acestui autor, ceea ce ar însemna, în primul rînd, traducerea cărţilor lui în limbile de circulaţie internaţională. Foarte puţinele traduceri de pînă acum nu au reuşit să scoată din obscuritate proza lui Paul van Ostaijen, o proză de calitate, sofisticată, atît de actuală prin tematică şi scrisă într-o sintaxă aparte. Cred într-o recuperare a operei lui van Ostaijen, nu am cum altfel. După lectura groteştilor sale, această credinţă se impune de la sine.

Un om al vremii, Paul van Ostaijen a criticat în groteşti deraierile politice şi sociale, atît de evidente într-o Europă devastată de un război crunt. În Trustul patriotismului, povestirea care dă titlul volumului din 1925 şi care începe cu o afirmaţie actuală şi în prezent („Pe scurt: situaţia în Europa este pur şi simplu a naibii de proastă“), autorul imaginează o coaliţie formată din conducătorii a două state rivale, Foşania şi Teutonia. Aceştia, constantînd că „Europa este în pericol“, pentru că „ea ascultă de internaţionalişti şi pacifişti“, hotărăsc să formeze un „trust“ prin care spiritul patriotic, naţionalist, din cele două state să fie resuscitat. Astfel, este creat un conflict artificial, bine controlat mediatic, prin care popoarele celor două ţări sînt asmuţite unul împotriva celuilalt, ceea ce a dus la „nomalizarea” situaţiei în cele două state „rivale“. Adică, spiritul patriotic a renăscut, ca pasărea Phoenix din propria-i cenuşă, spre mulţumirea capilor acestei conspiraţii politice.

Iată, ca mostră de gîndire „patriotică“, o parte a discursului doctorului Erich-Carl Wybau, secretarul general al Partidului Conservator din Teutonia, cel care, de altfel, a născocit planul de acţiune al acestui „trust al patriotismului“: „– În consecinţă, dacă ne punem întrebarea: «Ce vrem să fim?», răspunsul va fi: «Vrem să fim stăpîni» . De ce vrem să fim stăpîni? Pur şi simplu pentru că avem mai multă încredere în noi decît în alţii. Ce vom urmări dacă sîntem stăpîni? Supremaţia oligarhiei pe care o constituim în Statul Teuton, avînd drept scop final supremaţia oligarhiei noastre în Europa, întrucît acesta este un corelativ al convingerii noastre cum că o misiune mondială îi revine poporului teuton. Totuşi, din moment ce sîntem pe punctul de a pierde tot, trebuie să uităm deocamdată de acest scop final. Dacă reuşesc să vă arăt mijloacele de a deveni stăpîni în Teutonia, va fi inutil să stabilim dacă aceste mijloace sînt strict naţionale sau, îndrăznesc să spun, patriotice în sensul naţional-folcloric. Altfel spus, acolo unde scopul unui «Stat conservator patriotic» este salvat, mijloacele folosite în acest scop se sustrag criticii sau, ca să formulez încă şi mai bine, mijloacele sînt întotdeauna patriotice atunci cînd scopul atins prin aceste mijloace este patriotic... Masele n-au simţul fair-play-ului. Ele nu cuceresc pentru a cuceri, ci doar cînd sînt constrînse la această cucerire sau cînd această cucerire le este prezentată ca rezultat al apărării. Masele sînt patriotice în chip realist, nu idealist. Pentru a înflăcăra poporul în numele unei cauze, e necesar să găsim un simbol concret... Poporul este în aşa fel croit, încît îşi doreşte inconştient ca ţelul rasial să coincidă cu ţelul justiţiei pure. În ţările democratice ale Europei, simţul justiţiei, aşa cum a fost el înfipt în minţile oamenilor prin Proclamaţia Drepturilor Omului, a devenit trăsătura cea mai pronunţată a maselor. Dar dacă vă pricepeţi la cópii, ştiţi că salvarea stă în aparenţe. E de ajuns să creăm aparenţa că ţelul nostru patriotic este un asemenea ţel de justiţie pură... Poporul are nevoie de aceste aparenţe ale defensivei şi ne va urma supus într-acolo unde acest sens al justiţiei va fi satisfăcut. Domnilor, şovinismul este o afacere internaţională! Extravaganţele şovine de aici reprezintă raţiunea unei incitări la şovinism acolo. Patriotismul, astfel dezvoltat în cele două state rivale, este ca o pendulă care-şi dezvoltă mişcările într-o progresie geometrică“.

Retorica discursului de mai sus este, din păcate, atît de prezentă şi în lumea de azi a secolului XXI. Uimitor cum lucrurile stagnează, cum, de fapt, ideea de progres, de civilizaţie este subminată prin discursuri asemănătoare chiar şi acum, la aproape un secol de la scrierea acestei groteşti. Cît de grotesc, nu-i aşa? Este unul dintre motivele pentru care cred că o recuperare a lui Paul van Ostaijen este mai mult decît necesară. De fapt, se poate spune că şi în momentul de faţă „situaţia în Europa este a naibii de proastă“.

Dar groteştile lui van Ostaijen nu vizează numai mentalul colectiv, ci şi mentalul individual. Pe urmele lui Kafka (van Ostaijen a fost unul dintre primii traducători ai lui Kafka) şi pe cele ale lui Daniil Harms, autorul groteştilor rîde cu poftă de schemele fixe, de prejudecăţile, de tiparele după care mintea umană funcţionează indiferent de situaţie. Ridicolul şi absurdul sînt evidente cu asupra de măsură. Ika Loch, de exemplu, patroana unui bordel, femeie cu atitudine, autoritară cu poftele clienţilor, are nişte reguli bizare după care se ghidează în a oferi fiecărui client femeia potrivită. Astfel, unui bărbat corpolent, îi oferă o femeie slabă, famelică, iar unui bărbat slab, îi oferă o femeie corpolentă. Clienţii renunţă treptat la serviciile bordelului condus de Ika Loch, pînă cînd are loc o crimă. Un domn, în aparenţă spilcuit, o ucide pe una dintre fetele Ikăi Loch, cu care se culcase fără consimţămîntul patroanei. Clienţii revin la Ika Loch, pe care o cred, acum, un soi de filozoafă, de psiholoagă fină, care cunoaşte, de fapt, poftele inconştiente ale clienţilor, de unde alegerile în aparenţă bizare ale acesteia. Bărbaţii care vin la Ika Loch îşi înfrîng poftele erotice normale, care le dictează preferinţa pentru un anumit tip de femeie, şi se lasă ghidaţi de patroana bordelului, care le oferă în continuare femei cu care nu s-ar fi culcat nici în cele mai urîte coşmaruri ale lor.

Aşadar, groteştile lui Paul van Ostaijen ironizează, pe de o parte, fantasmele unui mental colectiv, predictibil, uşor de manipulat, iar pe de alta, un mental individual destul de schematic. Dar absurdul surprinde întotdeauna. Şochează. „Scriu povestiri, recunoaşte van Ostaijen într-o epistolă din 1919 adresată unui prieten din Anvers, în care îi iau în derîdere pe oameni. Critică pozitivă: baliverne. Acum îmi plac povestirile în care se poate zeflemisi de minune. Oamenii nu merită osteneala de a-i critica. Ei sînt doar o materie pentru burlesc“. În acelaşi timp, Paul van Ostaijen a fost unul dintre cei mai duri critici ai vremurilor sale. A criticat, folosind ironia, satira, tarele unei societăţi putrede, sifilizate. A fost necruţător în groteştile sale, atît cu oameni de rînd, cît şi cu cei care deţin puterea (politică, economică).

Paul van Ostaijen, uitat de toţi prietenii săi, dar şi de familie, măcinat de tuberculoză, a murit în 1928, la 32 ani, într-un sanatoriu din Ardenii belgieni. Acelaşi Maurice Gilliams, care l-a descris pe dandy-ul van Ostaijen, îi face din nou un portret, descriind, de data aceasta, un om doborît, în ciuda tinereţii, de greutăţile vieţii, un om care avea să moară cîteva luni mai tîrziu (cu acest portret, de altfel, închei şi eu rîndurile dedicate acestui scriitor): „L-am întîlnit pe Paul van Ostaijen la Bruxelles, pe peronul Gării de Nord. Fugea să prindă trenul de noapte spre Anvers. Aripile-i căzuseră pe umeri. Orfeu purta acum doar un impermeabil şi o pălărie de paie (de fapt, ce combinaţie acest impermeabil cu această pălărie de paie!). Devenise un poet care scria «poeme pentru propria-i plăcere»“.

Paul van Ostaijen, Trustul patriotismului şi alte groteşti, prefaţă de Jan H. Mysjkin, traducere din neerlandeză de Doina Ioanid şi Jan H. Mysjkin, Editura Paralela 45, Bucureşti, 2016, 172 p.

Cronică apărută în „Observator cultural” (nr. 855, 12-18 ianuarie 2017)