La
început de secol XX, în artă aveau loc diverse revoluţii. A fost un moment
incendiar, apoteotic, în care artiştii, cei numiţi avangardişti, fie ei
pictori, sculptori, scriitori sau compozitori, reconsiderau arta de la însăşi
bazele ei. Mai mult, toate creaţiile lor erau înzestrate cu o semnificaţie
socială sau politică. Printre aceşti artişti ai avangardei – răzvrătiţi,
revoluţionari – se numără şi scriitorul Paul van Ostaijen, ale cărui scrieri în
foarte rare ocazii au depăşit graniţele Belgiei. Cunosc un singur volum despre
opera sa: Homeopathy of the Absurd de
E.M. Beekman. La noi, A.E. Baconski l-a inclus pe van Ostaijen în impresionanta
antologie Panorama poeziei universale
contemporane (Albatros, 1972), iar în 2016 a apărut, la Editura Paralela
45, în traducerea Doinei Ioanid şi a lui Jan H. Mysjkin, volumul de proză Trustul patriotismului şi alte groteşti.
În
scurta prezentare a lui van Ostaijen din Panorama
poeziei..., A.E. Baconski îl compară pe acesta cu poeta Edith Södergran,
„îndeosebi sub raportul apartenenţei sale: poet de limbă olandeză care aparţine
însă, geografic, Belgiei, provenind din populaţia de origine olandeză
diseminată pe teritoriul vechii Flandre şi continuînd pînă azi să cultive tradiţiile foarte riguroase ale
unui trecut ilustru“. Edith Södergran, ca să lămuresc lucrurile, a fost o poetă
cu părinţi suedezi, originari însă din Finlanda, şi născută la Sankt
Petersburg, dar care a scris în suedeză, ceea ce îl face pe A.E. Baconski s-o
considere poetă suedeză, aşa cum şi pe Ostaijen îl consideră poet olandez,
deoarece, „limba în care se exprimă un scriitor îl defineşte în cele din urmă,
apartenenţa fiind argumentul peremptoriu în domeniul unei arte prin excelenţă
legate de geniul ei“.
Domnul 1830
Mai
exact, Paul van Ostaijen este un scriitor de expresie neerlandeză. Născut la
Anvers, în 1896, în familia unui tinichigiu, a urmat cursurile liceeale la
Ateneul Regal din Anvers, unde limba de predare era neerlandeza. Încă de pe
atunci a fost un înfocat apărător al cauzei flamande, motiv pentru care, de
altfel, va fi nevoit, mai tîrziu, să părăsească Belgia. În Anvers, aflăm din
introducerea lui Jan H. Mysjkin la volumul Trustul
patriotismului..., van Ostaijen era o apariţie excentrică, iar femeile îl
numeau, datorită garderobei sale, Domnul 1830. În aceeaşi introducere, apare
citat şi poetul flamand Maurice Gilliams, care îl descria astfel pe tînărul van
Ostaijen: „Seara, pe Keyserlei, îl întîlneam pe Orfeu în costum Biedermeier. Oamenii
se uitau la el cu gura căscată din cauza cravatei sale demodate, a jiltecii de
catifea roşie şi a ciudatelor sale haine negre. Cîteodată purta un macferlan de
un gri sidefat şi dacă vîntul se juca cu pelerina scurtă de pe umerii săi,
părea că are aripi, asemeni unui vultur imperial. Iarna, era văzut cu o căciulă
de blană de nutrie; purta un guler înalt şi scrobit. Era dandy-ul, lordul
sumbrului şi durului Anvers“. Da, era un dandy, dar un dandy de stînga, ceea ce
îl face pe Paul van Ostaijen şi mai interesant. Ce impresie trebuie să fi făcut
apariţia acestui personaj în barurile şi music-hall-urile
pe care le frecventa cu asiduitate!
În
1916, publică primul său volum de versuri, Music-Hall,
iar în 1918 apare cel de al doilea volum de versuri, Semnalul. Volumul din 1918 a fost dat la topit de către
autorităţile belgiene, din cauza tonului revoluţionar şi a efuziunilor pro
flamande. În acelaşi an, Paul van Ostaijen, împreună cu iubita sa, Emilie
(Emmeke) Clément, se refugiază la Berlin, unde intră în contact cu diverşi
artişti, de influenţe diferite. Acolo, într-o Germanie destabilizată politic şi
economic, dar fecundă din punct de vedere cultural, van Ostaijen asimilează tot
ce era mai nou, mai interesant în curentele artistice ale vremii. Aceste
influenţe, în special expresioniste şi dadaiste, sînt vizibile în poezia pe
care a scris-o după 1918, dar şi în proza sa.
„Domnilor, şovinismul este o afacere internaţională!“
Trustul patriotismului
şi alte groteşti, volumul de proză apărut în 2016,
la Editura Paralela 45, conţine groteşti, cum şi-a numit van Ostaijen
povestirile, publicate iniţial în volumele Trustul
patriotismului (1925), Bordelul lui
Ika Loch (1926), În afara legii (apărut
postum, în 1928). Toate aceste volume au fost ilustrate de artişti ca Arnold Topp
sau Réne Magritte. Mai degrabă prin proza sa, şi nu prin poemele sale, şi ele
destul de bune, van Ostaijen va reintra în circuitul cultural european, asta în
cazul în care se va produce o recuperare masivă a acestui autor, ceea ce ar
însemna, în primul rînd, traducerea cărţilor lui în limbile de circulaţie
internaţională. Foarte puţinele traduceri de pînă acum nu au reuşit să scoată
din obscuritate proza lui Paul van Ostaijen, o proză de calitate, sofisticată, atît
de actuală prin tematică şi scrisă într-o sintaxă aparte. Cred într-o
recuperare a operei lui van Ostaijen, nu am cum altfel. După lectura groteştilor
sale, această credinţă se impune de la sine.
Un
om al vremii, Paul van Ostaijen a criticat în groteşti deraierile politice şi
sociale, atît de evidente într-o Europă devastată de un război crunt. În Trustul patriotismului, povestirea care
dă titlul volumului din 1925 şi care începe cu o afirmaţie actuală şi în
prezent („Pe scurt: situaţia în Europa este pur şi simplu a naibii de proastă“),
autorul imaginează o coaliţie formată din conducătorii a două state rivale,
Foşania şi Teutonia. Aceştia, constantînd că „Europa este în pericol“, pentru
că „ea ascultă de internaţionalişti şi pacifişti“, hotărăsc să formeze un „trust“
prin care spiritul patriotic, naţionalist, din cele două state să fie
resuscitat. Astfel, este creat un conflict artificial, bine controlat mediatic,
prin care popoarele celor două ţări sînt asmuţite unul împotriva celuilalt,
ceea ce a dus la „nomalizarea” situaţiei în cele două state „rivale“. Adică,
spiritul patriotic a renăscut, ca pasărea Phoenix din propria-i cenuşă, spre
mulţumirea capilor acestei conspiraţii politice.
Iată,
ca mostră de gîndire „patriotică“, o parte a discursului doctorului Erich-Carl
Wybau, secretarul general al Partidului Conservator din Teutonia, cel care, de
altfel, a născocit planul de acţiune al acestui „trust al patriotismului“: „–
În consecinţă, dacă ne punem întrebarea: «Ce vrem să fim?», răspunsul va fi:
«Vrem să fim stăpîni» . De ce vrem să fim stăpîni? Pur şi simplu pentru că avem
mai multă încredere în noi decît în alţii. Ce vom urmări dacă sîntem stăpîni?
Supremaţia oligarhiei pe care o constituim în Statul Teuton, avînd drept scop
final supremaţia oligarhiei noastre în Europa, întrucît acesta este un
corelativ al convingerii noastre cum că o misiune mondială îi revine poporului
teuton. Totuşi, din moment ce sîntem pe punctul de a pierde tot, trebuie să
uităm deocamdată de acest scop final. Dacă reuşesc să vă arăt mijloacele de a
deveni stăpîni în Teutonia, va fi inutil să stabilim dacă aceste mijloace sînt
strict naţionale sau, îndrăznesc să spun, patriotice în sensul
naţional-folcloric. Altfel spus, acolo unde scopul unui «Stat conservator
patriotic» este salvat, mijloacele folosite în acest scop se sustrag criticii
sau, ca să formulez încă şi mai bine, mijloacele sînt întotdeauna patriotice
atunci cînd scopul atins prin aceste mijloace este patriotic... Masele n-au
simţul fair-play-ului. Ele nu cuceresc pentru a cuceri, ci doar cînd sînt
constrînse la această cucerire sau cînd această cucerire le este prezentată ca
rezultat al apărării. Masele sînt patriotice în chip realist, nu idealist.
Pentru a înflăcăra poporul în numele unei cauze, e necesar să găsim un simbol
concret... Poporul este în aşa fel croit, încît îşi doreşte inconştient ca
ţelul rasial să coincidă cu ţelul justiţiei pure. În ţările democratice ale
Europei, simţul justiţiei, aşa cum a fost el înfipt în minţile oamenilor prin
Proclamaţia Drepturilor Omului, a devenit trăsătura cea mai pronunţată a
maselor. Dar dacă vă pricepeţi la cópii, ştiţi că salvarea stă în aparenţe. E
de ajuns să creăm aparenţa că ţelul nostru patriotic este un asemenea ţel de
justiţie pură... Poporul are nevoie de aceste aparenţe ale defensivei şi ne va
urma supus într-acolo unde acest sens al justiţiei va fi satisfăcut. Domnilor, şovinismul este o afacere internaţională!
Extravaganţele şovine de aici reprezintă raţiunea unei incitări la şovinism
acolo. Patriotismul, astfel dezvoltat în cele două state rivale, este ca o
pendulă care-şi dezvoltă mişcările într-o progresie geometrică“.
Retorica
discursului de mai sus este, din păcate, atît de prezentă şi în lumea de azi a
secolului XXI. Uimitor cum lucrurile stagnează, cum, de fapt, ideea de progres,
de civilizaţie este subminată prin discursuri asemănătoare chiar şi acum, la
aproape un secol de la scrierea acestei groteşti. Cît de grotesc, nu-i aşa?
Este unul dintre motivele pentru care cred că o recuperare a lui Paul van
Ostaijen este mai mult decît necesară. De fapt, se poate spune că şi în
momentul de faţă „situaţia în Europa este a naibii de proastă“.
Dar
groteştile lui van Ostaijen nu vizează numai mentalul colectiv, ci şi mentalul
individual. Pe urmele lui Kafka (van Ostaijen a fost unul dintre primii
traducători ai lui Kafka) şi pe cele ale lui Daniil Harms, autorul groteştilor
rîde cu poftă de schemele fixe, de prejudecăţile, de tiparele după care mintea
umană funcţionează indiferent de situaţie. Ridicolul şi absurdul sînt evidente
cu asupra de măsură. Ika Loch, de exemplu, patroana unui bordel, femeie cu
atitudine, autoritară cu poftele clienţilor, are nişte reguli bizare după care
se ghidează în a oferi fiecărui client femeia potrivită. Astfel, unui bărbat
corpolent, îi oferă o femeie slabă, famelică, iar unui bărbat slab, îi oferă o
femeie corpolentă. Clienţii renunţă treptat la serviciile bordelului condus de
Ika Loch, pînă cînd are loc o crimă. Un domn, în aparenţă spilcuit, o ucide pe
una dintre fetele Ikăi Loch, cu care se culcase fără consimţămîntul patroanei.
Clienţii revin la Ika Loch, pe care o cred, acum, un soi de filozoafă, de
psiholoagă fină, care cunoaşte, de fapt, poftele inconştiente ale clienţilor,
de unde alegerile în aparenţă bizare ale acesteia. Bărbaţii care vin la Ika
Loch îşi înfrîng poftele erotice normale, care le dictează preferinţa pentru un
anumit tip de femeie, şi se lasă ghidaţi de patroana bordelului, care le oferă
în continuare femei cu care nu s-ar fi culcat nici în cele mai urîte coşmaruri
ale lor.
Aşadar,
groteştile lui Paul van Ostaijen ironizează, pe de o parte, fantasmele unui
mental colectiv, predictibil, uşor de manipulat, iar pe de alta, un mental
individual destul de schematic. Dar absurdul surprinde întotdeauna. Şochează. „Scriu
povestiri, recunoaşte van Ostaijen într-o epistolă din 1919 adresată unui
prieten din Anvers, în care îi iau în derîdere pe oameni. Critică pozitivă:
baliverne. Acum îmi plac povestirile în care se poate zeflemisi de minune.
Oamenii nu merită osteneala de a-i critica. Ei sînt doar o materie pentru
burlesc“. În acelaşi timp, Paul van Ostaijen a fost unul dintre cei mai duri
critici ai vremurilor sale. A criticat, folosind ironia, satira, tarele unei
societăţi putrede, sifilizate. A fost necruţător în groteştile sale, atît cu oameni
de rînd, cît şi cu cei care deţin puterea (politică, economică).
Paul
van Ostaijen, uitat de toţi prietenii săi, dar şi de familie, măcinat de
tuberculoză, a murit în 1928, la 32 ani, într-un sanatoriu din Ardenii
belgieni. Acelaşi Maurice Gilliams, care l-a descris pe dandy-ul van Ostaijen,
îi face din nou un portret, descriind, de data aceasta, un om doborît, în ciuda
tinereţii, de greutăţile vieţii, un om care avea să moară cîteva luni mai tîrziu
(cu acest portret, de altfel, închei şi eu rîndurile dedicate acestui scriitor):
„L-am întîlnit pe Paul van Ostaijen la Bruxelles, pe peronul Gării de Nord.
Fugea să prindă trenul de noapte spre Anvers. Aripile-i căzuseră pe umeri.
Orfeu purta acum doar un impermeabil şi o pălărie de paie (de fapt, ce combinaţie
acest impermeabil cu această pălărie de paie!). Devenise un poet care scria
«poeme pentru propria-i plăcere»“.
Paul van Ostaijen, Trustul patriotismului şi alte groteşti,
prefaţă de Jan H. Mysjkin, traducere din neerlandeză de Doina Ioanid şi Jan H.
Mysjkin, Editura Paralela 45, Bucureşti, 2016, 172 p.
Cronică apărută în „Observator cultural” (nr. 855, 12-18 ianuarie 2017)
0 Comentarii