Literomania împlineşte 100 de numere şi, cu ocazia acestui număr aniversar, vă propunem un interviu cu Mircea Cărtărescu – scriitorul român care a câştigat, în ultimii ani, o bună reputaţie internaţională (în Suedia, Germania, Spania şi ţările latino-americane; anul trecut, scriitorul a obţinut, de altfel, alte două premii prestigioase, Premiul „Thomas Mann”, decernat la Lübeck, şi Premiul Formentor, la Mallorca). Trebuie spus că Mircea Cărtărescu a fost alături de noi încă de la primul număr, pentru care ne-a oferit cu încredere un text, aşa încât credem că acest – amplu – interviu, la numărul 100, marchează cum se cuvine momentul aniversar. Numărul 100 este, în egală măsură, un număr literar cu aer optzecist, reunind câţiva reprezentanţi de vârf ai generaţiei: Mircea Cărtărescu, Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Ion Stratan, dar şi Radu Ţuculescu – care a debutat odată cu optzeciştii.
Se poate spune că aţi „cucerit” spaţiul cultural hispanic – în Spania am avut ocazia să văd cu ochii mei (la Târgul de Carte de la Madrid din 2018, unde România a fost ţară invitată); mai recent, „Nostalgia” figurează printre cele mai bune traduceri ale lui 2018 în Brazilia. În 2019 va apărea „Solenoid” în Franţa, în traducerea lui Laure Hinckel, chiar în timpul Sezonului cultural România-Franţa. Veţi participa la evenimente legate de publicarea „Solenoidului”? Ce aşteptări/emoţii aveţi, legate de spaţiul francez? (Aveţi, de altfel, şi alte cărţi traduse în Franţa.)
Lumea internațională a literaturii, atât cât am cunoscut-o în ultimul sfert de veac, e cu totul diferită de cum și-o imaginează autorul român care încă n-a ajuns acolo. Nu vreau să spun că eu însumi o-nțeleg în totalitate și aș putea-o explica pentru alții. Dar eu o simt, și simt în fiecare clipă modificarea liniilor sale de forță. Știu ce speranțe pot avea, la ce mă pot aștepta și la ce nu. În cazul meu e simplu: totul depinde de cărțile mele, de perceperea lor, de câtă încredere au editorii mei în ele, de calitatea traducerii lor. Eu nu pot spera (și, de altfel, nici nu mă interesează) să vând milioane de exemplare sau ca numele meu să ajungă pe buzele tuturor. Dar pot spera la o receptare corectă a scrisului meu și la câțiva cititori care să-l iubească.
Nimeni nu e prețuit la fel în toate spațiile culturale. Cărțile mele sunt acum populare în Spania și în țările latino-americane, pentru că „Solenoid” a avut acolo un impact masiv, continuat și anul trecut de „Orbitor”. Dar „Solenoid” a fost a șaptea sau a opta mea carte spaniolă, și până la el nu avusesem un succes deosebit. În Germania și Suedia pot spune că lumea mă cunoaște, dar în Italia sau Franța, deși am publicat tot atâtea cărți, la edituri la fel de bune, rămân până azi un autor destul de obscur. Anul acesta, când îmi va apărea „Solenoid” în șapte limbi străine deodată, se va schimba poate și situația mea în Franța, de pildă, deși mă-ndoiesc. „Nostalgia” și „Levantul” meu, apărute în ultimii ani la o cunoscută editură, P.O.L., în traduceri excepționale, n-au fost remarcate mai de nimeni în lumea franceză. E posibil ca scrierile mele să nu fie, pur și simplu, din cine știe ce motive, compatibile cu spiritul francez, cu literatura lor favorită sau mai știu eu cu ce. Dacă „Solenoid”, care va ieși în toamnă la Noir sur Blanc, va avea aceeași soartă, nu văd de ce-aș mai încerca măcar să public vreodată în Franța. Nu, nu-mi fac niciun fel de iluzii. Anul acesta sau la anul, mă aștept să intru și pe piața anglo-americană, „Solenoid” va trebui să existe în acel spațiu unde, dacă nu ești prezent, înseamnă că ai, ca autor, o problemă serioasă. Dar treaba mea e, până la urmă, să scriu cărțile, nu să mă ocup de promovarea lor. Las editurile s-o facă, fiindcă știu mai bine ca mine ce e de făcut.
Cronicile din presa străină au fost diferite de cele din România, v-au surprins prin afirmaţii noi, inedite?
Nu (prea) îmi citesc cronicile. Rareori am citit vreuna cap-coadă. De ce le-aș citi? Știe cineva mai bine ca mine când am scris bine și când am scris prost? Nu prea cred. Nouăzeci la sută din substanța lor e comună și exprimă ce se vede imediat. Cele negative mă irită și, de aceea, prefer să nu le citesc. Nu sunt masochist, nici nu cred că pot învăța ceva din ele. Pe unul ca mine nu-l critică nimeni ca să-l ajute. Nu există acei prieteni care te rănesc ca să-ți facă bine, ca medicii care-ți fac injecții. Iar cele pozitive mă plictisesc de cele mai multe ori. I-am descurajat cât am putut pe cei care au vrut să-mi intre pe sub piele. Nici nu prea au încercat mulți, pentru că n-am cu ce să-i răsplătesc. Așa că pot avea oarece încredere în cei care scriu bine despre mine. Doar că știu atât de bine ce vor spune, că doar toți spun de patruzeci de ani aceleași lucruri: onirism, viziuni, halucinații, lumi paralele, spații labirintice și altele de felu-ăsta. Văd că și unii critici străini s-au aliniat, între timp, la judecățile comode de acest tip.
Ce m-a distrat cel mai tare este că două lucruri opuse au fost, de-a lungul anilor, susținute la fel de mult: „Cărtărescu se repetă insuportabil în fiecare carte nouă, toate cărțile lui sunt la fel” și „Cărtărescu se reinventează cu fiecare carte nouă, nu există autor mai divers”… Dar am avut, de-a lungul timpului, și cronici excepționale, și românești, și străine, comprehensive și pline de substanță. De obicei, scrise de universitari. Pe astea le păstrez într-un folder special și, când mizantropia mea trece de orice limite, le recitesc ca panaceu. Nici nu pot să vă spun ce bine-mi fac!
Continuarea interviului aici, în Literomania nr. 100
Lumea internațională a literaturii, atât cât am cunoscut-o în ultimul sfert de veac, e cu totul diferită de cum și-o imaginează autorul român care încă n-a ajuns acolo. Nu vreau să spun că eu însumi o-nțeleg în totalitate și aș putea-o explica pentru alții. Dar eu o simt, și simt în fiecare clipă modificarea liniilor sale de forță. Știu ce speranțe pot avea, la ce mă pot aștepta și la ce nu. În cazul meu e simplu: totul depinde de cărțile mele, de perceperea lor, de câtă încredere au editorii mei în ele, de calitatea traducerii lor. Eu nu pot spera (și, de altfel, nici nu mă interesează) să vând milioane de exemplare sau ca numele meu să ajungă pe buzele tuturor. Dar pot spera la o receptare corectă a scrisului meu și la câțiva cititori care să-l iubească.
Nimeni nu e prețuit la fel în toate spațiile culturale. Cărțile mele sunt acum populare în Spania și în țările latino-americane, pentru că „Solenoid” a avut acolo un impact masiv, continuat și anul trecut de „Orbitor”. Dar „Solenoid” a fost a șaptea sau a opta mea carte spaniolă, și până la el nu avusesem un succes deosebit. În Germania și Suedia pot spune că lumea mă cunoaște, dar în Italia sau Franța, deși am publicat tot atâtea cărți, la edituri la fel de bune, rămân până azi un autor destul de obscur. Anul acesta, când îmi va apărea „Solenoid” în șapte limbi străine deodată, se va schimba poate și situația mea în Franța, de pildă, deși mă-ndoiesc. „Nostalgia” și „Levantul” meu, apărute în ultimii ani la o cunoscută editură, P.O.L., în traduceri excepționale, n-au fost remarcate mai de nimeni în lumea franceză. E posibil ca scrierile mele să nu fie, pur și simplu, din cine știe ce motive, compatibile cu spiritul francez, cu literatura lor favorită sau mai știu eu cu ce. Dacă „Solenoid”, care va ieși în toamnă la Noir sur Blanc, va avea aceeași soartă, nu văd de ce-aș mai încerca măcar să public vreodată în Franța. Nu, nu-mi fac niciun fel de iluzii. Anul acesta sau la anul, mă aștept să intru și pe piața anglo-americană, „Solenoid” va trebui să existe în acel spațiu unde, dacă nu ești prezent, înseamnă că ai, ca autor, o problemă serioasă. Dar treaba mea e, până la urmă, să scriu cărțile, nu să mă ocup de promovarea lor. Las editurile s-o facă, fiindcă știu mai bine ca mine ce e de făcut.
Cronicile din presa străină au fost diferite de cele din România, v-au surprins prin afirmaţii noi, inedite?
Nu (prea) îmi citesc cronicile. Rareori am citit vreuna cap-coadă. De ce le-aș citi? Știe cineva mai bine ca mine când am scris bine și când am scris prost? Nu prea cred. Nouăzeci la sută din substanța lor e comună și exprimă ce se vede imediat. Cele negative mă irită și, de aceea, prefer să nu le citesc. Nu sunt masochist, nici nu cred că pot învăța ceva din ele. Pe unul ca mine nu-l critică nimeni ca să-l ajute. Nu există acei prieteni care te rănesc ca să-ți facă bine, ca medicii care-ți fac injecții. Iar cele pozitive mă plictisesc de cele mai multe ori. I-am descurajat cât am putut pe cei care au vrut să-mi intre pe sub piele. Nici nu prea au încercat mulți, pentru că n-am cu ce să-i răsplătesc. Așa că pot avea oarece încredere în cei care scriu bine despre mine. Doar că știu atât de bine ce vor spune, că doar toți spun de patruzeci de ani aceleași lucruri: onirism, viziuni, halucinații, lumi paralele, spații labirintice și altele de felu-ăsta. Văd că și unii critici străini s-au aliniat, între timp, la judecățile comode de acest tip.
Ce m-a distrat cel mai tare este că două lucruri opuse au fost, de-a lungul anilor, susținute la fel de mult: „Cărtărescu se repetă insuportabil în fiecare carte nouă, toate cărțile lui sunt la fel” și „Cărtărescu se reinventează cu fiecare carte nouă, nu există autor mai divers”… Dar am avut, de-a lungul timpului, și cronici excepționale, și românești, și străine, comprehensive și pline de substanță. De obicei, scrise de universitari. Pe astea le păstrez într-un folder special și, când mizantropia mea trece de orice limite, le recitesc ca panaceu. Nici nu pot să vă spun ce bine-mi fac!
Continuarea interviului aici, în Literomania nr. 100
0 Comentarii