sâmbătă, 12 ianuarie 2019

O poveste despre oameni, animale și întuneric



Pe 28 decembrie 2018 Amos Oz a plecat dintre noi. S-a retras discret – ce a avut de spus a scris în cărţile lui. Nimic mai mult, nimic mai puțin. Într-un asemenea moment, este foarte greu să alegi una dintre cărțile sale pentru a-l evoca așa cum se cuvine. Alegerea cea mai firească ar fi, probabil, cartea sa autobiografică din 2002, „Poveste despre dragoste și întuneric”. Totuși, pentru acest număr al Literomaniei nu am ales acest volum, ci un altul, unul atipic, cred eu, pentru romancierul Amos Oz. Este vorba despre „Deodată în adâncul pădurii. O poveste” (din care puteți citi un fragment aici, pe Literomania), carte publicată în 2005 și tradusă la noi de Ioana Petridean, la Humanitas Fiction, în 2017.

Pentru prozatorul specializat în investigarea mecanismelor psihologice care definesc, în diverse etape, relațiile umane (dintre care cele de dragoste par a fi fost privilegiate), un volum ca „Deodată în adâncul pădurii. O poveste” este o provocare. În primul rând, nu este o poveste pentru copii, deși poate fi spusă/citită și copiilor. Nu bizarul poveștii surprinde – în cele din urmă, bizarul este ingredientul de bază al unei povești reușite –, ci partea ei întunecată, aproape demonică în neliniștea pe care o creează. Probabil doar Frații Grimm sau Charles Perrault au avut curajul să surprindă în poveștile lor această parte întunecată a lumii. În al doilea rând, nu este o poveste cu un final clar, care să furnizeze cititorului leneș o rezolvare mulțumitoare, așa cum se întâmplă într-o poveste clasică.

Continuarea textului aici, în Literomania nr. 98