Liban –„împărăția pământului”




Publicat în 2010, în arabă, limba în care, de altfel, a și fost scris, romanul „Împărăția pământului” (titlul cu care a apărut în română, în 2018, la Pandora M, în traducerea Laurei Sitaru, o traducere, trebuie menționat, din arabă) i-a adus autoarei, Hoda Barakat, o nominalizare la International Man Booker Prize. Romanul a apărut în traducere franceză la Actes Sud.

„Împărăția pământului” este o densă cronică a unei familii maronite (Muzawwaq) dintr-un cătun din Munții Libanului. Ca în orice cronică de familie, istoria familiei Muzawwaq este parte dintr-o istorie mai mare, și anume din istoria comunității maronite din Liban, de la început de secol XX (din vremea mandatului francez) până în anii ’70, când a început violentul război civil, apărut pe fundalul tensiunilor dintre Falangele Libaneze și palestinienii expulzați din Iordania.

Pe jumătate cronică de familie, pe jumătate roman istoric, „Împărăția pământului” are ceva din realismul magic al cronicilor de familie marqueziene sau din cele imaginate de Ismail Kadare. Are ceva din superba muzicalitate a pieselor religioase siriace, dar și din magia poveștilor orientale. Nu întâmplător toți bărbații din familia Muzawwaq au darul de a fermeca prin cânt pe oricine îi ascultă. Este un dar special, un har care îi plasează dincolo de realitatea mundană, dincolo de „împărăția pământului” – o anticipare a celeilalte împărății, cea a Cerurilor:

„Vocea lui era blândă, ca vocea tatălui său și a tuturor bărbaților din neamul Muzawwaq. În zadar încercase preotul să-l convingă să cânte sinaxarul în biserică, nu voia să facă asta nici duminicile, nici de zilele sfinților, căci slujbele i se păreau prea lungi, iar el nu avea răbdare. În fața unui pahar de araq însă, pe înserat, Muzawwaq obișnuia să cânte cu vocea lui joasă, de plângeau femeile și lăcrimau bărbații, unii dintre aceștia ajungând chiar să-și blesteme sfinții în euforia care îi cuprindea… Dacă nu ar fi fost puternici și curajoși de felul lor, bărbații din neamul Muzawwaq s-ar fi rușinat de vocea lor și de cât de tare le plăcea să cânte. Dumnezeu i-a făcut puternici, iar ei au pus acest dar în slujba Lui, chiar dacă, de generații, nu s-au remarcat prin participarea la slujbe sau prin supunerea față de prelați.”


Continuarea textului aici, în Literomania nr. 97

Trimiteți un comentariu

0 Comentarii