„și iată cum șoapta mea s-a făcut verset,
și iată cum depresia colectivă între oasele
craniene ale țării
a devenit depresia noastră personală…”
(Ruxandra Cesereanu, „Scrisoare către un prieten și înapoi către țară. Un manifest”)
De curând, am publicat pe Literomania poemul „Litany for Dictatorships” de Stephen Vincent Benét, apărut în volumul din 1936, „The Burning City”, poem în care sunt descrise atrocitățile dictaturilor de la început de secol XX, anticipând, prin forța ororilor descrise, cel de-Al Doilea Război Mondial. Pentru mine, poemul lui Stephen Vincent Benét este unul dintre cele mai relevante exemple de poem-manifest, în sensul de surprindere și denunțare a unor realități politice și sociale stringente. Acum, în secolul al XXI-lea, ca și atunci, la început de secol XX, denunțarea nedreptăților sociale și politice de către scriitori este semnul (sau semnalul) că libertatea și democrația, valori fundamentale într-o societate normală, sunt în pericol. Că supraviețuirea lor într-o formă deplină este pusă sub semnul întrebării de deciziile abuzive ale unor puteri politice cu tendințe totalitare.
Oare mai miră pe cineva că și în România lui 2018 a apărut un astfel de poem-manifest? Este vorba despre „Scrisoare către un prieten și înapoi către țară. Un manifest” de Ruxandra Cesereanu (Editura Paralela 45). Semnalul de alarmă a fost, prin urmare, tras. Cei adormiți au fost vestiți, ca să parafrazez chiar începutul poemului, început inspirat de un verset dintr-o „evanghelie imposibilă”. Splendid în strigătul său de disperare, terifiant prin mesajul său, emoționant prin imaginile sale, poemul Ruxandrei Cesereanu este o apariție inedită în peisajul literar românesc de astăzi. Inedită, dar nu singulară, căci, în 2017, tot la Editura Paralela 45, a apărut antologia „#Rezist! Poezia” (selecție de Cosmin Perța), în care protestele din ultimii ani sunt surprinse mai ales în ipostaza lor de „revolte organice”, de „reacții nedecantate, necizelate”, cum le numește Cosmin Perța pe coperta a patra a volumului.
„Scrisoare către un prieten și înapoi către țară…” este, trebuie spus de la bun început, un poem foarte dinamic. Poeta jonglează cu centrul de greutate al textului, mutându-l dinspre personal înspre colectiv și invers. „Depresia personală” devine (sau se contopește) cu „depresia de țară”, iar „depresia de țară” devine „depresie personală”. Poate doar la poeții optzeciști, într-o formă, ce-i drept, mai puțin evidentă, depresia colectivă era reprezentată prin depresia personală (o mască, în cazul lor, a celei dintâi). De altfel, s-ar putea spune că poemul este și un tribut discret adus poeților acestei generații. Versurile „în staza ei digitală țara e xeroxată/ ca un certificat dublu, de naștere și de moarte” mi-au amintit celebrele versuri ale lui Alexandru Mușina din „Budila-Express”: „…cei/ Care mi-au tras la xerox programul genetic au înnebunit/ Și-și plimbă în soarele amiezii/ Privirea tumefiată, creierul mirosind a cloroform”. Sau, în varianta Ruxandrei Cesereanu, „viața merge înainte cu toate intestinele ei/ ieșite în afară”.
0 Comentarii