„Poezia mi-am trăit-o până la sânge,
dragostea nu!”
Nichita Danilov, „Poem alb”
dragostea nu!”
Nichita Danilov, „Poem alb”
Textul de mai jos este unul
mai vechi, probabil de-acum zece ani. M-am gândit să-l reiau aici, pe
Literomania, cu unele modificări, după ce am recitit poezia lui Nichita Danilov
din antologia „Amurgul orașelor” (selecție de Teodor Dună, Tracus Arte, 2013),
care cuprinde cele mai bune poeme ale poetului ieșean, din anii ’80 până în
anii 2.000.
Nichita Danilov este un optzecist atipic, așa cum sunt, de exemplu, Ion Stratan sau Ion Mureşan (deși optzeciștii, în genere, au fost diferiți unul de celălalt, sfidând normele generaționiste). Este poetul care bântuie la limita (sau limitele) dintre lumi, descriind peisaje şi întâmplări funambulești. Este „un histrion fantast”, după cum l-a numit Radu G. Ţeposu.
Nichita Danilov este, aş completa, și un poet al paradoxurilor, un visător care visează că visează. Este, adică, și visătorul, şi cel visat. Este umbra, şi cel care face umbră: „Stă în umbra mea cel a cărui umbră sunt eu” („Arlechini la marginea câmpului”). Poezia lui Danilov ar putea fi comparată, din acest punct de vedere, fără a greși, cu lucrările lui René Magritte. În volumele sale, avem o poezie a căutării celeilalte jumătăți, o căutare deseori sortită eșecului, o căutare însoţită de gesturi absurde, dar ordonate, repetitive, repetiția fiind aici un semn al zădărniciei.
Ritualuri ale zădărniciei găsim, de exemplu, în „Poema porţilor”, unde câţiva oameni, organizaţi în două şiruri, de o parte şi de alta a unei porţi, încearcă să descuie poarta, însă în momentul în care unul învârte într-un sens cheia în broască, celălalt, aflat de cealaltă parte a porţii, învârte la rândul lui cheia sa în sensul opus, poarta rămânând încuiată. Când, în sfârşit, este deschisă, cei doi, aflaţi de o parte şi de alta a porţii, sunt absorbiţi de aceasta şi se contopesc într-un vid, într-un halo negru, o uniune care aduce cu sine un şi mai acut sentiment al singurătăţii: „Când am ajuns în dreptul ei, se deschise brusc şi fui/ absorbit cu putere înăuntru. Celălalt fu absorbit şi el spre / partea unde fusesem eu. Senzaţia de gol era atât de pu-/ ternică, încât am trecut unul prin altul fără să simţim/ nimic. Acum nu mai ştiu care sunt eu şi care e el. O/ parte din organele noastre s-au amestecat în timpul trecerii.// Acum avem aceleaşi senzaţii şi le simţim în acelaşi/ timp şi cu aceeaşi intensitate. De atunci picăm într-un/ halo negru/ Nici un sunet nu ne însoţeşte,/ doar o mare şi nesfârşită nelinişte./ Neagra nelinişte a singurătăţii”.
Nichita Danilov este un optzecist atipic, așa cum sunt, de exemplu, Ion Stratan sau Ion Mureşan (deși optzeciștii, în genere, au fost diferiți unul de celălalt, sfidând normele generaționiste). Este poetul care bântuie la limita (sau limitele) dintre lumi, descriind peisaje şi întâmplări funambulești. Este „un histrion fantast”, după cum l-a numit Radu G. Ţeposu.
Nichita Danilov este, aş completa, și un poet al paradoxurilor, un visător care visează că visează. Este, adică, și visătorul, şi cel visat. Este umbra, şi cel care face umbră: „Stă în umbra mea cel a cărui umbră sunt eu” („Arlechini la marginea câmpului”). Poezia lui Danilov ar putea fi comparată, din acest punct de vedere, fără a greși, cu lucrările lui René Magritte. În volumele sale, avem o poezie a căutării celeilalte jumătăți, o căutare deseori sortită eșecului, o căutare însoţită de gesturi absurde, dar ordonate, repetitive, repetiția fiind aici un semn al zădărniciei.
Ritualuri ale zădărniciei găsim, de exemplu, în „Poema porţilor”, unde câţiva oameni, organizaţi în două şiruri, de o parte şi de alta a unei porţi, încearcă să descuie poarta, însă în momentul în care unul învârte într-un sens cheia în broască, celălalt, aflat de cealaltă parte a porţii, învârte la rândul lui cheia sa în sensul opus, poarta rămânând încuiată. Când, în sfârşit, este deschisă, cei doi, aflaţi de o parte şi de alta a porţii, sunt absorbiţi de aceasta şi se contopesc într-un vid, într-un halo negru, o uniune care aduce cu sine un şi mai acut sentiment al singurătăţii: „Când am ajuns în dreptul ei, se deschise brusc şi fui/ absorbit cu putere înăuntru. Celălalt fu absorbit şi el spre / partea unde fusesem eu. Senzaţia de gol era atât de pu-/ ternică, încât am trecut unul prin altul fără să simţim/ nimic. Acum nu mai ştiu care sunt eu şi care e el. O/ parte din organele noastre s-au amestecat în timpul trecerii.// Acum avem aceleaşi senzaţii şi le simţim în acelaşi/ timp şi cu aceeaşi intensitate. De atunci picăm într-un/ halo negru/ Nici un sunet nu ne însoţeşte,/ doar o mare şi nesfârşită nelinişte./ Neagra nelinişte a singurătăţii”.
Continuarea aici, în Literomania nr. 88
0 Comentarii