Încă
de la volumul de debut, „Vina nu e a mea”, volum apărut în 1968 (an în care şi
Virgil Mazilescu debuta cu volumul „Versuri”), Nora Iuga (pseudonimul literar
al Eleonorei Almosnino) s-a impus cu un stil propriu, cu o voce lirică sigură,
neezitantă, ceea ce nu va exclude pe mai departe caracterul cameleonic din
punct de vedere stilistic al acestei poete. Volumul propunea un univers bizar,
de sorginte suprarealistă, redat prin imagini puternice, impresionante,
caracterizate printr-un ludic uneori sumbru: „Văduvele dansează în jurul
fântânii/ văduvele cailor adormiţi în scaunul electric” („1.Vina nu e a mea”).
Miron Radu Paraschivescu, unul dintre primii care au intuit potenţialul liric
al Norei Iuga, sesiza, pe bună dreptate, în prefaţa volumului „Vina nu e a
mea”, că: „Imaginile sale poetice sunt mai mult nişte aluzii foarte fine,
termeni aproape algebrici de referinţă, prin care autoarea traduce pe căile
intelectului ceea ce i s-a comunicat pe cele ale senzaţiei sau intuiţiei”.
Nora Iuga a rămas fidelă acestui mod liric de
a se exprima şi în următoarele sale volume de poezie: „Captivitatea cercului”
(1970), „Scrisori neexpediate” (1978), „Opinii despre durere” (1980), „Inima ca
un pumn de boxer” (1983), „Piaţa cerului” (1986), „Cântece” (1989),
„Dactilografa de noapte” (1996), „Capricii periculoase” (1998), „Spitalul
manechinelor” (1998), „Autobuzul cu cocoşaţi” (2001), „Fetiţa cu o mie de riduri”
(2005). Astfel, cel de-al doilea volum de poeme, „Captivitatea cercului”, nu se
îndepărtează mai deloc, din punct de vedere stilistic, de primul volum şi duce
mai departe, bineînţeles, tipul de stranietate al acestuia: „Omul care şnuruia
cizmele amazoanei/ nu ştia ce departe-i Eufratul;/ nu ştia câte alge trebuiau
pentru un scut/ şi războiul/ din ce sămânţă a ieşit./ Înfipte-n sfeşnice/ – ce
frumos –/ degetele lui ar fi putut zgâria/ acest întuneric îngroşat/ ca pielea
măslinului;/ dar el şnuruia cizmele amazoanei/ şi femeia încăleca/ pe creierul
lui până afla cum plâng centaurii/ când vor să cânte” („Cizmele amazoanei”).
Începând, însă, cu cel de-al treilea volum, „Scrisori neexpediate”, Nora Iuga
îşi propune de a fi diferită fără a fi diferită, ca să spun așa, căci stilul de
bază al acestei poete va rămâne recognoscibil în toate volumele sale, în ciuda
metamorfozelor (generoase) pe care le va cunoaşte lirica sa. Cele două părţi
ale volumului, „Roman de provincie” şi „Vocile călătorilor”, diferă ca structură,
ca viziune stilistică, deşi sunt dominate de aceleaşi teme: iubirile pierdute,
cuplul destrămat, lupta cu uitarea. Prima parte este concepută ca un set de
replici succesive ai căror actanţi sunt un EL şi o EA, replici concepute nu ca
răspunsuri, ci ca voci singuratice rostitoare de monoloage (tehnică sugerând
destrămarea întregului reprezentat de cuplu), replici dominate de nostalgia
unei iubiri pierdute: „Iubeşte-mă încă, iubeşte-mă dus” („EA”).
De remarcat că erosul în poezia Norei Iuga
este mai întotdeauna unul invocat, iar uitarea este tratată ca unicul duşman
capabil de a aduce moartea adevărată (iată, drept exemplu, aceste câteva
versuri din „Opinii despre durere”: „şi eu ţintuită-n fereastră/ inventându-ţi
târziu/ mâna ştearsă de ape” sau, ca să revin, aceste versuri din „Scrisori
neexpediate”: „… Un şir de trăsuri au trecut/ între două trotuare de vară de-a
trebuit/ să te smulg din trecut cu un braţ obosit/ care în pierderea lui te
coboară”. În partea a doua, „Vocile călătorilor”, discursul liric este conceput
ca o serie de poeme numite după personaje celebre (euridice, pafnuce,
margareta, yasunari kawabata, dmitri karamazov) sau mai puţin celebre (răzvan,
sonia, oana), tema lor fiind redată prin întrebarea „… ce gheţuri păstrează
vie/ culoarea dragostei după moarte?”. Deşi pare a fi vorba tot despre o serie
de monoloage, poemele nu mai sunt unificate prin existenţa celor două
personaje, iar comunicarea dintre ele nu mai există nici măcar sub formă de
intenţie.
Continuarea textului aici, în Literomania nr. 51
0 Comentarii