În 1990, George Steiner, scriitor
prolific, eseist redutabil, cunoscut printre filologi pentru volumul „După
Babel”, a susţinut la Gifford, Scoţia, o serie de conferinţe reunite mai apoi
în volumul „Grammars of Creation”/„Gramaticile creaţiei”, apărut în 2001, iar
la noi în 2015, la Editura Humanitas, în traducerea Adinei Avramescu.
În siajul lui Spengler,
Steiner readuce în atenţie subiectul preferat al începutului de secol XX, şi
anume „amurgul civilizaţiei moderne occidentale”. Însă totul este
recontextualizat, astfel încât perioada vizată să fie sfârşitul de secol XX.
Ideea de bază a acestor conferinţe este una destul de simplă: omul secolului
XX, în ciuda progresului tehnologic, nu a evoluat, ci dimpotrivă, a regresat
către condiţia animală. Nu miră, aşadar, că pentru George Steiner
„Metamorfoza” lui Kafka reprezintă fabula-cheie a modernităţii. Mai mult, conflictele
secolului XX au, în istorie, caracteristica singularităţii, adică au ignorat total progresele
anterioare, cu greu dobîndite, ca eradicarea torturii, a cenzurii, a
ignoranţei, a diferenţierilor rasiale. Progresul tehnologic, în ciuda
beneficiilor, poartă şi o marcă apocaliptică, prin varietatea armelor de
distrugere în masă născocite de mintea umană. Tocmai acest progres tehnologic,
crede Steiner, ar fi deschis „posibilitatea distinctă a inversării evoluţiei, a
unei regresii sistematice către condiţia animalică”.
În plus, slăbirea credinţei,
în cazul omului occidental, a avut efecte adverse, printre care suspiciunea în
ceea ce priveşte viitorul. Pentru creştini, Isus reprezintă încarnarea
speranţei, o speranţă cu atât mai puternică cu cât ea este, mai mult sau mai
puţin, în afara oricărei suspiciuni. Nu întâmplător, în aproape fiecare discurs
al lui Isus, verbul este la timpul viitor. „În sistemele religioase
occidentale, afirmă Steiner, mesianicul, fie el personalizat sau metaforic, a
reprezentat reînnoire, sfârşitul temporalităţii istorice şi venirea glorioasă a
lumii-de-după. Iarăşi şi iarăşi, timpul viitor al speranţei a căutat să fixeze
o dată pentru acest eveniment (anul 1000 sau 1666 sau, potrivit unor secte
chiliastice din ziua de azi, sfârşitul mileniului nostru). Într-un sens mai
exact, speranţa a devenit eternă”. Ei bine, tocmai speranţa a dispărut din
alfabetul existenţial al omului modern. Dar, totuşi, să nu uităm că, în ciuda
celor de mai sus, speranţa nu ţine doar de un context religios sau spiritual.
Ea este pur şi simplu rezultatul unei stări de bine. Însă, în mijlocul
conflictelor (etnice, religioase ş.a.m.d.), speranţa se estompează brusc.
Continuarea textului aici, în Literomania nr. 57
0 Comentarii