Lama Erikăi



Despre o asemenea persoană spunem adesea că-i ţine pe alţii la distanţă. Şi nimeni nu se apropie de ea. Mai întâi oamenii o ocolesc.

Elfriede Jelinek, Pianista


Sunt unele cărți scrise cu intenția de a șoca? Mai poate fi, în ziua de azi, atât de ușor să contrariezi pe cineva printr-un act cu valențe artistice, când realitatea însăși este una foarte agresivă? S-ar putea spune că, la o primă vedere, și romanciera austriacă Elfriede Jelinek a vrut, prin romanulPianista, să șocheze, să-l lovească pe cititor direct în plex. Scriitoare deja experimentată (având în portofoliu, până în 1983, când a apărut Pianista, patru romane), Jelinek nu a căzut pradă acestei iluzii, știind prea bine că e foarte greu să-l mai surprinzi, chiar și prin cele mai crude scene, pe cititorul sfârșitului de secol XX. Cu toate astea, ea a creat un personaj provocator, pe Erika Kohut, căreia îi face, în acest roman, o cuprinzătoare fișă clinică. Nu, însă, o banală fișă clinică, ci una foarte, foarte poetică. În acest roman, poeticul este  atât o marcă a prețiozității (de pe poziții (auto)ironice), dar și un instrument prin care vulgaritatea, obscenitatea sunt îmblânzite, edulcorate. Tribulaţiile sexuale ale profesoarei de pian Erika Kohut sunt redate prin pasaje în care trivialul coexistă alături de poetic. Ba chiar se poate vorbi de o încercare de poetizare a trivialului.

Erika Kohut, alterego-ul autoarei, este un personaj oscilant, schizofrenic, dominat de o sexualitate obscură, patologică. Deşi se vrea o fină degustătoare de artă, Erika nu depăşeşte stadiul unui sever şi prea calculat profesor de pian. Pasiunea, dacă se poate vorbi despre aşa ceva în cazul acestui personaj, este prezentă doar în manifestările nefireşti ale sexualităţii sale, o sexualitate care ascunde incapacitatea de a interacționa cu cei din jur. În relația cu mama sa, Erika trebuie să-și asume rolul celui supus, controlat de satrapul împotriva căruia orice răzvrătire este zadarnică: „Copilul e idolul mamei. Aceasta îi cere în schimb doar o răsplată derizorie: viaţa. Mama nu vrea decât permisiunea de a valorifica singură viaţa copilului”. „Încrederea e bună, dar controlul e şi mai bun” pare a fi moto-ul mamei.

Pianista lui Jelinek este privată de personalitate, de o evoluţie în plan intim. Ea este stearpă, frigidă, imatură: „Erika e o insectă, un scarabeu prins în chihlimbar, atemporală, fără vârstă. Erika nu are istorie şi nu creează istorii”. Erika este, în același timp, duşmana gloatei, o gloată incapabilă să înţeleagă cu adevărat Arta, o gloată care îl violează pe artist, încercând, în ultimă instanţă, să şi-l aproprieze: „Gloata îşi însuşeşte nu numai arta, fără o minimă justificare, nu, ea îl asaltează şi pe artist. Se instalează în el şi sparge pe loc câteva geamuri spre lumea din afară pentru a fi văzută şi pentru a vedea. Aceşti mujici pipăie cu degetele asudate ceva ce îi aparţine numai EI”.



Trimiteți un comentariu

0 Comentarii