Despre o asemenea persoană
spunem adesea că-i ţine pe alţii la distanţă. Şi nimeni nu se apropie de ea.
Mai întâi oamenii o ocolesc.
Elfriede Jelinek, Pianista
Sunt unele cărți scrise cu
intenția de a șoca? Mai poate fi, în ziua de azi, atât de ușor să contrariezi
pe cineva printr-un act cu valențe artistice, când realitatea însăși este
una foarte agresivă? S-ar putea spune că, la o primă vedere, și romanciera austriacă
Elfriede Jelinek a vrut, prin romanulPianista, să șocheze, să-l lovească pe cititor direct în plex.
Scriitoare deja experimentată (având în portofoliu, până în 1983, când a apărut Pianista, patru romane), Jelinek nu a căzut pradă acestei iluzii,
știind prea bine că e foarte greu să-l mai surprinzi, chiar și prin cele mai
crude scene, pe cititorul sfârșitului de secol XX. Cu toate astea, ea a creat
un personaj provocator, pe Erika Kohut, căreia îi face, în acest roman, o
cuprinzătoare fișă clinică. Nu, însă, o banală fișă clinică, ci una foarte,
foarte poetică. În acest roman, poeticul este atât o marcă a
prețiozității (de pe poziții (auto)ironice), dar și un instrument prin care
vulgaritatea, obscenitatea sunt îmblânzite, edulcorate. Tribulaţiile sexuale
ale profesoarei de pian Erika Kohut sunt redate prin pasaje în care trivialul
coexistă alături de poetic. Ba chiar se poate vorbi de o încercare de poetizare
a trivialului.
Erika
Kohut, alterego-ul autoarei, este un personaj oscilant, schizofrenic,
dominat de o sexualitate obscură, patologică. Deşi se vrea o fină degustătoare
de artă, Erika nu depăşeşte stadiul unui sever şi prea calculat profesor de
pian. Pasiunea, dacă se poate vorbi despre aşa ceva în cazul acestui personaj,
este prezentă doar în manifestările nefireşti ale sexualităţii sale, o
sexualitate care ascunde incapacitatea de a interacționa cu cei din jur. În
relația cu mama sa, Erika trebuie să-și asume rolul celui supus, controlat de
satrapul împotriva căruia orice răzvrătire este zadarnică: „Copilul e idolul
mamei. Aceasta îi cere în schimb doar o răsplată derizorie: viaţa. Mama nu vrea
decât permisiunea de a valorifica singură viaţa copilului”. „Încrederea e bună,
dar controlul e şi mai bun” pare a fi moto-ul mamei.
Pianista lui
Jelinek este privată de personalitate, de o evoluţie în plan intim. Ea este
stearpă, frigidă, imatură: „Erika e o insectă, un scarabeu prins în chihlimbar,
atemporală, fără vârstă. Erika nu are istorie şi nu creează istorii”. Erika
este, în același timp, duşmana gloatei, o gloată incapabilă să înţeleagă
cu adevărat Arta, o gloată care îl violează pe artist, încercând, în ultimă
instanţă, să şi-l aproprieze: „Gloata îşi însuşeşte nu numai arta, fără o
minimă justificare, nu, ea îl asaltează şi pe artist. Se instalează în el şi
sparge pe loc câteva geamuri spre lumea din afară pentru a fi văzută şi pentru
a vedea. Aceşti mujici pipăie cu degetele asudate ceva ce îi aparţine numai EI”.
0 Comentarii